Intr-o zi...

Intr-o zi o sa demonstrez intregi lumi ca pot, ca am putut si ca voi putea sa ajung mult mai departe datorita mie. Da, pot sa fac o groaza de chestii de una singura. Da, am putut sa ajung intr-un punct in care nu mai depind de nimeni financiar. Da, voi putea sa realizez mult mai multe lucruri prin fortele proprii.

Niciodata nu mi-a placut sa depind de ceilalti. Mi-am dorit intotdeauna independenta financiara si libertate in exprimarea opiniilor personale. Chiar daca am fost judecata, injurata si data la o parte, mereu mi-am dovedit intai mie ca pot mai mult.

Ajunsesem la un moment dat sa ma plafonez, sa uit ca am destul talent si indeajunsa putere sa am o viata mai buna. Mi-am revenit, din fericire. Nu am mai batut pasul pe loc si am ales sa lupt impotriva vremurilor dure in care traim. Am ales sa arat cat de mult talent am si cat de capabila sunt. Uneori am fost egoista, poate ca inca mai sunt. Dar acest defect nu s-a dovedit a fi intotdeauna negativ. De multe ori, egoismul m-a ajutat sa-mi pastrez si sa-mi mentin pozitia la care ma aflam.

Am luptat intotdeauna pentru o independenta financiara si am ajuns sa o am. Chiar daca nu este inca atat de mare venitul pe care il am momentan, sunt constienta ca in viitor se va confirma fiecare asteptare si fiecare dorinta de a avea mai mult. Asta pentru ca pot.

Si intr-o zi voi arata ca, desi am plecat de jos, am ajuns omul de care urmasii mei vor fi mandri si le voi fi exemplu. Motivatia pe care o am devine din ce in ce mai mare pe zi ce trece. Nu concep a munci pana imi sar capacele si sa nu fiu rasplatita pe masura. Vreau sa fiu apreciata pentru ceea ce fac nu doar prin vorbe. Pana la urma, luptam pentru bani, nu? Daca nu avem destui suntem fericiti, insa nu si multumiti.

Intr-o zi o sa ma opresc din a munci si voi admira roadele colectate o viata intreaga prin sudoare si prin devotament. Pana atunci, nu voi inceta sa lupt pentru ceea ce mi se cuvine. Pentru ca pot si sunt capabila, iar asta imi ofera dreptul de a fi apreciata pentru munca depusa.

Fii macar actorul principal

Daca tot ai de gand sa joci un rol in viata asta, fii macar actorul principal. Nu-ti construi o sosie, nu-ti aduce o dublura care mai mult dejoaca felul tau de a fi. Pastreaza-ti entuziasmul si continua piesa doar pe ritmul tau.

Mentine-ti linia de plutire asupra gandurilor si indeosebi catre fapte. Asculta-ti mai mult inima, ratiunea de multe ori iti joaca feste si devine inselatoare. Acorda atentie doar gandurilor tale si incearca sa ai propriile initiative in materie de decizii. Pune piciorul in prag nu doar acasa, pune-l oriunde nu ti se acorda incredere si dreptate. Fii propriul regizor. Alege sa traiesti dupa normele si conduitele care te-au format si te-au inclus in societate. Nu-ti cauta mentor in viata, devino tu unul.

Creeaza, inventeaza si dezvolta-ti instinctele. Nu blama si nu acuza soarta. Uneori, soarta iti e incredintata in propriile maini, iar tu devii incetul cu incetul coordonatorul visurilor tale. Aspira catre mai mult, nu te lasa pana nu depasesti orice bariera. Nu lasa pe nimeni sa-ti stea in cale si arata-le ca esti cel mai bun in acest rol. Fiecare act, fiecare scena iti aduce in fata tot feul de oameni, decizii care, poate, te vor defaima. Treci peste ele. Construieste-ti un drum prin labirintul mintii tale si fa tot posibilul sa ajungi la linia de sosire indiferent de obstacole.

Deciziile te vor inspira, iar esecurile te vor ambitiona. Ai doar incredere si vointa. Nu lasa ca totul sa vina de la sine. Fii tu actorul principal in jocul vietii. Printeaza cu ochii si schiteaza cu zambetul cele mai importante scene menite sa-ti devina motto-uri. Ghideaza-ti sufletul catre fericire si hraneste-ti mintea cu dorinta de ramane in rolul principal.

Acorda cateva momente de reflexie si gandire si vei ramane uimit cate decizii poti lua in cateva secunde. Fii atent la detalii, acestea definesc cea mai importanta parte a unei scene. Scrie povestea vietii tale uitandu-te doar in jurul tau. Vei ramane uimit cate momente ai lasat nedescoperite. Tine aproape doar ceea ce merita si incearca sa obtii rolul principal. Nu lasa pe altii sa decida in locul tau. Lasa-te inspirat si inspira la randul tau.

Tristete indoliata

Suntem imuni in fata bolilor, in fata dezastrelor naturale, in fata mortii sau in fata lui Dumnezeu. Ceea ce ne face sa fim asa este intreaga noastra fire, toata viata noastra se scurge pe langa noi, chiar daca nu vrem sa acceptam asta cateodata. 

Devine din ce in ce mai greu sa-i vezi pe cei apropiati cum pleaca de langa tine, nemaintorcandu-se niciodata, doar in visele tale sau in imaginatia ce iti joaca feste de cele mai multe ori. Nimic nu mai ramane in urma, doar gandurile ce zboara catre nefiinta si regretele sustinute de lacrimi amare.

Despartirea este grea, dar ce te faci cand este vorba despre o despartire definitiva? Reusesti oare sa te ridici la loc, sa infrunti toate gurile rele din jur, sa faci fata intregii dureri? Gandul ca ai fi putut face mai mult te doboara, vinovatia te blameaza la fiecare privire catre un pat gol ce obisnuia sa apartina persoanei dragi, iar ratacirea prin tot labirintul mintii aproape ca te innebuneste. Te gandesti imediat la intrebarea "De ce?". Nu primesti niciun raspuns concret de la nimeni, iar asta te chinuie si mai rau. Te ingrozeste noaptea, atunci cand vrei sa adormi si gandul iti zboara catre atatea amintiri pe care le-ai mai trai o data, dar de data asta le-ai savura cu mai multa placere si ai aprecia, parca, chiar si putinul minut in care un cuvant facea cat o mie de gesturi sau fapte. Din pacate, ceasul a sunat pe neasteptate, iar timpul s-a oprit pentru cateva momente, distrugand orice vis de a fi continuat viata ca inainte.

Da, a existat iubire. O iubire nascuta din primele clipe ale vietii tale. O iubire pe care nu ai aratat-o asa cum ar trebui si, mai ales, nu ai pronuntat catre acea persoana niciodata cuvintele "Te iubesc". Acum iti dai seama de aceasta gresala, dar nu este de neiertat. Ai avut si vei avea mereu in suflet aceste cuvinte, chiar daca nu au fost rostite. 

Sufletul iti e incarcat de un sentiment de vinovatie, de un sentiment de singuratate, de un gust amar ce ti-a lasat toata intamplarea nefasta coborata asupra umilei constiinte. Viata este imprevizibila, este frumoasa, dar si dureroasa. Aprecierea tuturor celor dragi inseamna modalitatea de a putea trece peste o pierdere a unuia dintre ei. Iar acest lucru este cel mai greu moment din viata noastra. Oricand si oriunde, gesturile de iubire sunt cele care raman in memoria tuturor ca si dovezi de multumire si apreciere sincere.

Nu lasati ca timpul aglomerat si rutina zilnica sa afecteze relatiile dintre voi. Permiteti sufletului sa vorbeasca cu voce tare, nu va feriti de cuvinte si gesturi care sa demonstreze dragostea purtata de catre voi. Fiti atenti la detalii, fiti ingaduitori si rabdatori si, mai ales, apreciati persoanele din jurul vostru, familia, in special, la adevarata valoare. Pretuiti tot ceea ce va este oferit, caci in schimb se pot oferi atatea momente de neuitat. 

Aceste randuri sunt dedicate pentru bunicul meu, trecut la nefiinta acum o saptamana. El a fost calauzitorul meu in viata, modelul de om ce a meritat sa fie urmat si, mai ales, cel care a tinut loc de tata pentru nepotii lui. Bunicule, te iubesc oriunde ai fi acum. 

Abisul pasiunii

O tentativa de a scrie, asa pot descrie sentimentul ce ma incearca acum. Am incercat sa scriu din nou. Nu pot, nu mai pot picta cuvinte asa cum obisnuiam sa o fac. E greu sa fac ceea ce era o pasiune pentru mine daca nu mai am acea scanteie. Nu mai am ritm, iar degetele refuza sa ma ajute sa creez macar putin din acel ceva. Ca sa nu mai zic mintea. Inspiratie nici macar nu mai stiu ce semnifica.

Totusi, incerc sa slefuiesc ceva. Cuvintele ies atat de greu si nu mai vor sa mi se alature. Ceea ce ma desavarsea odata, acum ma face sa am o stare de greata. Nu am puterea sa deschid o fila alba pentru a scrie ceva, mi-e scarba de scris. Pentru ce sa mai scriu? Pentru ce sa mai traiesc intr-o lume a metaforelor, a epitetelor, a imaginatiei? Desi realitatea de acum este crunta si amara, tot nu vreau sa traiesc in acea lume fictiva.

Vezi? N-am scris nimic pana acum. Nu-i asa ca nu ai inteles nimic si nu sti care-i scopul acestui document? Sa fiu sincera, nici eu. Nu voi mai scrie niciodata asa cum o faceam pana acum.

Nu pot sa duc la capat ce vreau sa scriu. Imi e prea greu, iar lacrimile mi-au inundat ochii. Acei ochi cu care eu vedeam viitorul. Alaturi de tine. Imi aduc aminte si acum toate momentele petrecute impreuna, de la inceputul relatiei si pana acum. Mai stii cand ne ascundeam de cei de la facultate si ne sarutam pe ascuns? Mai stii cand ti-am facut cunostinta cu Romina si Ionut? Mai stii cand a venit mami tau la Tgv? Si altele… Cat de fericita am fost in momentele alea. Eram de-a dreptul implinita. Credeam ca am langa mine persoana potrivita.

In fine, nu vreau sa ma mai gandesc la trecut. Acel trecut atat de minunat si frumos. Ce simt eu acum si prin ce trec, nu este simplu si nu trece atat de usor. Ranile vor ramane deschise, pentru ca am iubit prea sincer. Asta m-a omorat pe mine. Stii ce am invatat din asta? Multe, da. Insa cel mai important: niciodata nu ma voi grabi in a lua decizii si niciodata nu ma voi mai intoarce atunci cand hotarasc ceva!

Stiu ca nu va mai putea fi nimic intre noi. Niciodata. Vreau doar sa nu ma uiti niciodata si sa-ti amintesti cu mare drag de mine. Stii ca e ciudat sentimentul ce-l traiesc acum? Te urasc pentru ce mi-ai facut, dar nu pot sa ma conformez cu gandul ca nu mai esti al meu. Dar, timpul vindeca rani, nu-i asa?

In final, vreau sa-ti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine, pentru faptul ca m-ai transformat intr-o fata cu capul pe umeri si responsabila. Iti multumesc ca mi-ai dat voie sa te cunosc si sa te iubesc. Inecata de lacrimi, am incercat sa-ti scriu ce simt acum. Nu e ceea ce am vrut sa iasa. Pentru ca nu mai pot scrie.

Nu pot spune altceva decat ca durerea face parte din viata. Viata ce ne da mai mult rau decat bine. Capul sus si mergem mai departe, nu?

Sigur te intrebi de ce am ales titlul asta, cand ce am scris nu are legatura. Exista o conexiune intre titlu si text. Este vizibila, dar trebuie descoperita mai mult. Eh, stii tu mai bine sa intelegi ce ti-am scris.

Aaa…sa nu uit. Marti ramane cum am stabilit, da?

P.S.: I love you!

Jurnal de seara

Ploua…de mult timp nu a mai plouat. De mai bine de doua luni. Ador ploaia, nu de mult timp, insa am inceput sa o iubesc. Imi place doar zgomotul ei si ceea ce face. Intr-un minut a linistit tot vacarmul de afara. Toata lumea se potoleste si se inchide in casa. Se mai zaresc doar cativa rataciti ce incearca sa ajunga si ei cat mai repede acasa.

Vreau ca toate picaturile sa mi se scurga pe intreg trupul, sa ma pierd in visare si sa uit de tot ce exista in jur. Ploaia nu este romantica. Da, este frumos sa stai cu persoana iubita in ploaie si sa te saruti, insa nu este indeajuns. Pentru mine reprezinta alimentarea sufletului cu lacrimi. Acele picaturi de ploaie sunt pline de sange ce nu conteneste a curge. Nu inceata imediat. Vindecarea este grea si necesita mult timp. Sangele nu se spala prin ploaie, ci ploaia devine o balta de sange.

Picatura cu picatura, minut cu minut. Astfel trece timpul, insa eu tot stagnez in acel moment. Nu pot sa trec mai departe, este mult prea frumos cum din cer se scrug mici perle de apa. Minunata clipa nu conteneste a ma uimi. Nu vreau sa se termine, vreau sa stau nemiscata, iar viata sa treaca pe langa mine. Nu vreu sa misc niciun deget pentru a o schimba. Asa cum este, ea merge inainte.

Clipele se scurg incet, insa furtuna incepe.  Parca se cutremura intreg pamantul de sub piciorele mele. Parca nu mai exist. Parca nu apartin acestei lumi plina de minciuni si perversiuni mecanice. Nu pot sa ma misc. Sunt captata intr-un univers doar al meu. Nimeni ma poate intelege, mai ales in acest moment. Este momentul meu, nu mi-l poate lua nici macar cei dragi. Nici nu vreau asta. Nu vreau sa impart cu nimeni. Este doar al meu.

Constiinta moarta incearca sa-mi strige ultimele cuvinte.Nu vreau sa ascult, vreau doar sa traiesc acest moment furtunos ce a rabufnit din suflet catre exterior si nu se mai opreste. Dimpotriva, face ravajii. Este totul distrus, totul. Nimic nu se mai poate repara, intrucat apa duce totul cu ea. Lasa doar durere in urma ei. Suspinele incep sa apara, iar linistea este, brusc, disturbata.

Ador ploaia, intrucat atunci nu mi se pot vedea lacrimile. Nu se pot distinge din multitudinea de picaturi reci, dar si sarate. Atunci pot fi eu, pot tipa, pot canta, pot vorbi singura, pot tacea. Chiar daca primesc priviri sfidatoare, nu conteaza. Eu sunt unde imi doream sa fiu si nimeni nu ma poate blama pentru asta. Si, chiar daca o vor face, va fi prea tarziu.  Eu mi-am trait clipa si le-am spus adio. Atat ! Este indeajuns pentru tot sangele ce curge din vene. Este indeajuns pentru aceasta viata. ADIO !

Fictiune...

               

Amanta barbatului ei

      O stare apasatoare, de neliniste, de infidelitate o tot apasa pe zi ce trece mai mult. Cel mai dureros sentiment este ca se simtea in plus in propria casa, in propriul dormitor. O minte malefica, demonica o indemna sa recurga la metode "murdare" pentru a scapa din inchisoarea in care se afla. Stia ca este inselata, stia ca alta a fost in casa ei, in patul ei cu barbatul ei. Acel barbat frumos, irezistibil de care s-a indragostit, pe care inca il iubea, dar il si ura. Iata o concordanta intre doi termeni diferiti.

      Pe ea acum o apasa cel mai tare decizia. Se simtea singura, abandonata. Unde era barbatul ei acum? Acum, cand ea zace in agonie si nebunie... Era debusolata, aruncata pe podea, schimbata in cel mai urat mod posibil. Se simtea inca parfumul celeilalte in casa. Asta o innebunea si mai tare. O facea sa urle, sa planga si mai tare. 

       Pentru un moment s-a pus in locul celeilalte. A inceput sa rada, apoi sa planga. Cum sa se puna in locul alteia cand ea insasi era o amanta pentru barbatul ei? Da, asta era raspunsul cautat. Era amanta celui cu care impartea patul in fiecare seara. Era amanta celui caruia ii jurase credinta eterna. Pana si ea radea la concluzia la care ajunsese. Ce pacat! Unde e femeia de alta data? Unde e femeia bine aranjata care facea furori pe oriunde trecea? Acum, era o epava. Era o amintire. O amintire pentru toti. 

      A avut insa curajul sa se ridice. Nu mai vroia sa fie o amanta. Vroia mai mult. Oare va reusi vreodata sa ascunda in suflet durerea? Oare va reusi vreodata sa poata trai ca o femeie normala, demna de a fi numita sotie? 

Sursa foto: herald.ro

Ea si restul lumii

     Cine ar vrea sa aiba o viata normala, lipsita de grija zilei de maine si plina numai cu realizari? Sa aiba o viata perfecta... Unii oameni chiar au parte de asa ceva, dar Ea nu. Ea este impotriva lumii, impotriva a tot ce se intampla in jurul ei. Ea este nemiloasa si plina de ranchiuna. Isi varsa veninul dulce asupra barbatilor din jurul ei, asupra tuturor ce atenteaza a face parte din viata ei intunecata de amintiri sumbre. Ea este ceea ce numim contrastul dintr-o pictura. Ea este exact opusul unei vieti perfecte.

     O blameaza toti, o injura cei cunoscuti, insa este adorata de sexul opus. De ce, daca Ea este atat de malefica? Pentru ca frumusetea exerioara vine sa contrazica partea intunecata a interiorului macinat de dezamagiri si esecuri. Lipsuri are multe, dezordinea din viata si locuinta Ei sunt doar cateva dintre defectele ce ii definesc personalitatea. 

     Ritmul de viata alert o mai tine la suprafata, neavand realizari semnificative. Job-ul este oricum neimportant, este ceva in plus pentru trecerea timpului.

     Ea este unica, iar alaturi nu-i poate fi nimeni. Nimeni nu este in stare sa poata coexista alaturi de aceasta persoana. Nici macar stilul vestimentar nu il are in concordanta cu timpurile in care traim. Un alt motiv de a fi blamata. Ca sa nu mai zic de muzica pe care o asculta... Ai zice ca este imposibil ca o fata ca Ea sa poata asculta asa ceva. Ea poate. Ea vrea. Ea este impotriva ratiunii, impotriva lumii care se darama sub ochii nostri, iar noi nu facem nimic in privinta asta.

Rog a mi se ierta absenta

     A trecut mult timp de cand nu am mai scris pe blog. Nu ma intrebati de ce! Nu pot sa va raspund. E placut, insa, sa scriu din nou. E placut sa vad cum curg literele pe ecranul computer-ului, e placut sa traiesc din nou prin scris. Nu scriu cu diacritice, de data asta nu vreau, pur si simplu. Multe intrebari ar fi, insa niciuna nu-si va gasi raspunsul.

     Ceea ce m-a determinat, in primul rand, sa scriu in noaptea asta(speciala pentru mine) a fost singuratatea si credinta. Da, singuratatea si-a ocupat teritoriul in viata mea. Nimic nu mai este cum era odata. 

     Totusi, scriu cu frica si apas foarte usor pe taste. Ma ingrozeste sentimentul de a pasi din nou intr-o lume competitiva si murdara, dar, in acelasi timp, placuta. Contrastele mereu m-au acaparat si m-au transformat in persoana  care sunt astazi, cea care se schimba de la o stare la alta si care pare din ce in ce mai nemultumita de soarta. 

     Ceea ce ma intareste cel mai mult este credinta. In ultima perioada, sanatatea mi-a fost pusa la grea incercare. Un imbold m-a readus la viata si la rutina zilnica, pe care nu vreau eu sa o accept. Asta pentru, chiar daca mi se intampla si fac aceleasi lucruri zi de zi, eu tot consider ca a trecut o noua zi diferita pe langa mine.

     Asa cum trec si nemuritorii pacaliti de viata crunta pe langa mine si imi arunca false iluzii...

     Nu e placut sa stiu ca mi-am lasat balta acei putini oameni care imi citeau creatiile. Pentru asta rog a mi se ierta nasabuita absenta si rog a-mi acorda inca o sansa. Poate merit...

     Noaptea asta mi-a adus amintiri placute, petrecute cu mai bine de un an in urma. Acele momente au fost, s-au sters, au reinviat si...Dumnezeu stie ce se va mai intampla. Da, pesimismul este la el acasa, chiar si de data asta. Sarcasmul a inceput sa apara din ce in ce mai des. Ma intreb: oare exista un loc in lumea asta mare unde pot sa nu mai fiu eu? Mi-ar trebui o clona! Da! De ce nu? De ce sa trec eu prin atatea suisuri si coborasuri, cand o poate face altcineva in locul meu?!

     Greu...

     Emotiile si resentimentele au aparut din nou. De data asta, nu le mai pot stapani. Nici macar furia nu pot sa o opresc. Si deodata, totul se facu scrum. Doar fumul se mai vede... Restul este doar amintire...

     Nu promit nimic. Nu sunt genul care respecta promisiunile. Doar cred ca a venit momentul sa las inspiratia si cuvintele sa curga la fel de bine cum o faceau odata. Eu doar o sa particip in umbra fiecarui eveniment, sentiment...

Semnat, Andreea Tincu

Fără titlu...numai cu subînţeles

     Aşteptare. Extaz. Nerăbdare. Frumuseţe mai mult exterioară. Determinare. Dorinţă. Agonie. Bucurie... Ciudat cum se pot îmbina toate aceste stări într-un singur trup. De fapt, combinaţia letală devine atunci când mai este un alt trup, de sex opus, care împreunează şi realizează un tot unitar. Este ceva minunat, pe lângă faptul că este şi unic.

     Nu chiar atât de unic, căci acest lucru se trăieşte de mai multe ori în viaţă, însă cu altă semnificaţie şi profunzime. Totuşi, ceva macină acest suflet brăzdat de negura trecutului sinistru şi sumbru. Există o pată neagră ce ademeneşte întreg binele spre răzbunare. Este un sentiment chiar şi de frică de a acţiona mai departe, cu toate că decizia este una fermă şi corectă. Dar tot nu este bine...

     Nu se ştie încotro se va îndrepta sentimentul de dragoste, nu se ştie către cine. Ademenirea către sufletul diavolesc constă numai într-o secundă. Chiar este foarte uşor de a ajunge la agonia perfidă ce constă în singurătate. Nu este atât de constantă clipa de fericire, pe cât ar trebui. Însă, nebunia de a face un lucru rău, dar în acelaşi timp bun, nu este departe de a se adeveri. Numai o secundă şi totul de transformă în ceva sacadat şi teribil de trăit.

     De data asta, negaţia vieţii este pe primul loc. Nu mai există spaţiu determinat de cineva, există numai dorinţa de a transforma o viaţă într-un viitor poate neprevăzut de bun. Totuşi, decizia este pe jumătate luată. Mai rămâne numai constrângerea de regret, dar va dispărea odată cu venirea fericirii. Nu va dura mult această părere de rău, poate mai puţin decât este de aşteptat, dar ceea ce contează este finalul. Cu siguranţă va deveni diferit de ceea ce era plănuit, însă aşteptările vor fi pe măsură. Acest moment este definitiv şi de neschimbat. Acest moment devine un plan de viitor pentru veşnicie. Acest moment defineşte două persoane ce s-au întâlnit întâmplător, însă împreună vor forma un tot unitar. Dorinţă există, sentimentele la fel. Piedicile vor urma să fie mereu, dar nu pentru a întrerupe firul vieţii construite după un plan bine definit.

     Acum, numai timpul poate decide cât de multă suferinţă va fi, căci fericirea şi-a clădit traseul foarte bine şi de data asta nu se mai răzgândeşte...

 

 

Assignation...

    Aceiași ochi, aceeași privire, aceleași simțuri, aceleași atingeri, același tu...aceeași eu. Pare încă neadevărat, dar sentimentele spun altceva. Sunt încă în stadiul de rememorare și de revenire la realitate. Sunt încă nedumerită și tot nu cred că se poate întâmpla asta. De aceea am vrut să aștern câteva dintre sentimentele ce nu-mi dau pace și tot alarmează inima.

     Sunt incă pierdută în acea clipă, pe care aș reface-o la infinit. Sunt încă pierdută în acea privire, nici măcar inspirația nu m-a lasat. Mai ales că ceea ce mi-am dorit mai mult s-a împlinit. Da, sunt oarecum plină de viață, la fel ca acum mult timp, când aveam ceea ce am și acum.

     Îmi e destul de greu să explic ce simt...chiar al naibii de greu. Pot să spun că e o combinație între a vrea și a simți ce vreau. Chiar nu pot sa-mi exprim așa cum ar trebui sentimentele, nici nu sunt bună să fac asta. Eu doar fac, dacă e bine, înseamnă că nu greșesc, iar dacă nu e bine, eu tot o fac. Așa sunt eu, de neînțeles și plină de mister și imperfecțiune și alte defecte, care mă definesc.

     Și totuși, nu e aceeași inspirație ca odinioară. De data asta, gândul este mult mai matur și mai plin de abstracte creații, pe care nimeni nu le va afla vreodată. De ce? Pentru că nu sunt atât de deschisă precum o carte. Și da, prefer să rup pagina, decât să o dau mai departe. Și da, m-am schimbat. Si da, simt la fel ca si atunci intensitatea dorinței de a avea ceea ce vreau.

     Nu mai sunt naivă, însă nici prefacută sau intimidată de aparențe. Nu, sunt un alt om, iar cineva există lângă mine pentru a vedea asta. Doar o persoană. Restul, pot să zic doar că aparențele înșeală, cât mă privește pe mine.

     Am auzit că indiferența doare, ei bine, da, m-a durut mult și prefer să nu întorc cu aceeași monedă. Însă, modalitați sunt multe, iar eu o voi alege pe cea mai aspră, murdară și dureroasă. Nu sunt rea și nu am fost. Prefer să zic ca sunt realistă și mai plină de viață ca oricând. Aveam nevoie de un stimul și l-am găsit. 

     Așa că, un sfat bun în momentul de față, ar fi că niciodată nu suntem ceea ce părem, suntem ce alegem să fim, iar eu, acum, sunt eu. Așa cum trebuia să fiu mereu, iar asta nu se va mai schimba niciodată. Pentru că sunt hotărâtă să am ce vreau, cu orice preț.

     Aceleași sentimente vor dăinui și se vor păstra, așa cum trebuie.

 Semnat,  Ballykissangel

 

De data asta cu resentimente...

     Viata mi-a oferit mai mult rau decat bine. La un moment dat, ma obisnuisem. Pot sa spun ca imi era de ajuns ce aveam. Adica, mai nimic. Dar, mie imi convenea. Apoi, m-am incapatanat sa vreau mai mult. Sa-mi vreau binele. Alta prostie mai mare nu puteam sa fac?! Da, prefer sa-mi fie rau, pentru ca stiu ca asta imi este soarta, decat sa-mi fie 5 minute bine, apoi sa urlu de suferinta.

     Am avut parte de bine, de fericire si de iubire acum 1 an. Nu a durat mult. Desi ma asteptam sa dureze, macar de data asta, mai mult, chiar o vesnicie, nu a durat. Da, aveam planuri de viitor cu tine. Aveam sperante, pe care intr-o seara de noiembrie mi le-ai spulberat. Nu am suportat niciodata sa fiu mintita si inselata. Culmea, am iertat astea si inca mult mai multe. 

     Ce e iubirea? Nu se poate explica acest cuvant, insa se poate simti. Da, iubire este atunci cand exista atractie din punct de vedere fizic, mental. Atunci cand exista planuri de viitor, si nu spuse aiurea. Atunci cand vrei sa te trezesti langa persoana aceea si sa adormi in bratele ei. Atunci cand, in felul tau, ii arati ca este totul pentru tine. Atunci cand, in felul tau, ii spui cele doua cuvinte. Nici prea des, dar nici prea rar. 

     Am facut aceste lucruri si inca mai multe pe langa. Am daruit iubire si am primit in schimb respingere, minciuna si alta in locul meu...de fapt, altele. Am iertat, am trecut peste. De ce? Pentru ca eu te consideram jumatatea mea. Da, in mintea mea prostuta si copilareasca, asa te consideram. Ce e ciudat, ca inima nu a incetat niciodata sa te iubeasca si sa imi aduca aminte sa nu renunt la tine. In schimb, tu ai renuntat. Poate sunt un copil, dar nici macar un copil nu merita sa fie tratat asa. 

     Cu toate astea, eu continui sa tin la tine. In continuu stau si scriu si nu ma mai opresc. Simt ca explodez de atatea lacrimi. Simt ca parca ma ia valul... Nu stiu cum e sa traiesti fara persoana pe care o iubesti cel mai mult. Da, poate pare bizar si abstract ce spun, insa sufletul mei este prea insangerat si plin de gloante oarbe pentru a mai reusi sa se intoarca la viata.

     La final, iti voi cere sa te uiti in oglinda si sa iti aduci aminte de toate momentele in care m-ai ranit. Pe alea frumoase le pastrez eu, tu nu le meriti. Amintirile alea le voi pastra mereu. Nu voi mai aminti numele tau nicaieri, numi voi mai aduce aminte numele tau in fata celor cunoscuti. Dar, noaptea, cand te asezi cu capul pe perna, gandeste-te la faptul xca felul meu de a te iubi a fost unul sincer si pur. Nu uita noaptea aceea in care ne-am aruncat cuvintele pe hartie si ne-am detasat de restul lumii.

     Acum, iti spun doar ADIO! Tu vei ramane mereu M###tzu meu... Nu ma uita!

Semnat,

A ta fosta pe vecie Andreea.

P.S. Atunci cand ne vom intalni peste multi ani, vreau sa te vad la fel ca si pana acum. Acelasi de care m-am indragostit. Take care! I will always love you, my love!

P.S. 2 Scuze ca nu am pus diacritice, asa cum iti place tie, insa viteza de a scrie si lacrimile nu mi-au permis.

Cu drag…

     Inspiraţia a venit odată cu durerea. Acea durere sfâşietoare ce nu dă pace nici măcar minţii, mai ales noaptea. Rutina zilnică obligă sufletul la tăcere şi ambiţionare de a se preface. Chipul reuşeşte să mintă, iar zâmbetul fals oferă încredere ambiguă.

     Cum de am ajuns aici? Cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Ba nu, mi-am dat seama, dar nu am vrut să cred. Vroiam ca totul să-mi revină mie, adică tu. Da, erai totul pentru mine. Erai speranţa pentru care mă trezeam dimineaţa şi  cu care adormeam în creierii nopţii.

     Dacă am minţit? Da, am minţit când am spus că iert. Am minţit când am spus că cred. Dar, cu toate astea, nu le consider minciuni. Au fost compromisuri. Acele compromisuri care sunt făcute când există încredere şi iubire.

     Au trecut peste 365 de zile petrecute împreună. Peste mii de ore vorbite. Toate în zadar. Da, au fost inutile...

     Dar, stai... Nu au fost deloc inutile. Au însemnat ceva important pentru mine. Pot spune, cu cea mai mare sinceritate, că nu le voi uita şi nu voi retrăi aşa ceva. Intens, din partea mea, plin de iubire şi sinceritate... Deja plâng...Nu-mi place asta. Mi-am promis că o să fiu puternică, că nu mă va doborî asta. Greu să decizi când inima spune altceva.

     Nu ştiu dacă am făcut bine prin a pune eu punct. Nu ştiu de ce nu m-ai oprit din drum. Nu ştiu de ce m-ai lăsat pradă ispitelor nebune, care nu-mi mai dau pace. Nu ştiu ce e cu mine. Parcă plutesc pe un colţ de infern, încât îmi arde sufletul de durere. Sun singură, te strig...te vreau înapoi.

     Astăzi te-am văzut şi mi s-au înmuiat picioarele. Mă gândeam că mă opreşti ca să-mi spui cât de rău îţi pare. La fel ca atunci când nu am putut să plec de lângă tine, când plângeai în faţa mea. Nu ştiu dacă doar eu am trăit povestea asta de iubire. Dar, de ce îmi spuneai planurile pe care le făceai cu mine? Nu mai înţeleg nimic...

     Mereu te-am crezut, chiar şi în momentul în care mi-ai spus că mă iubeşti, dar adoua zi m-ai înşelat. Am iertat, am iertat mai mult decât credeam că pot. Sunt un suflet pierdut ce îşi cauta ieşirea din labirintul minciunilor şi al trădărilor.

     Încă te aştept să-ţi ceri iertare. Nu pot să cred că spun asta, însă o spun. Ultima speranţă a murit, însă vreau să te văd cum te umileşti în faţa mea, întrucât nu-ţi mai poţi găsi liniştea. Acea linişte pe care o găseai seara când te aşteptam. Te-am iubit şi te voi iubi mereu, dar asta nu înseamnă că poţi călca în picioare sufletul meu.

     De fapt, nu! Tot ce am scris nu este adevărat. Te urăsc şi îţi doresc tot răul din lume!! Mai bine rea, decât bună şi fraierită. Un ultim lucru ţi-l spun: nu-ţi mai fie teamă să iubeşti şi ai grijă de cei care te iubesc, s-ar putea să-i pierzi pe cei mai importanţi!

     Adio! Atât!!!!