Jurnal de seara

Ploua…de mult timp nu a mai plouat. De mai bine de doua luni. Ador ploaia, nu de mult timp, insa am inceput sa o iubesc. Imi place doar zgomotul ei si ceea ce face. Intr-un minut a linistit tot vacarmul de afara. Toata lumea se potoleste si se inchide in casa. Se mai zaresc doar cativa rataciti ce incearca sa ajunga si ei cat mai repede acasa.

Vreau ca toate picaturile sa mi se scurga pe intreg trupul, sa ma pierd in visare si sa uit de tot ce exista in jur. Ploaia nu este romantica. Da, este frumos sa stai cu persoana iubita in ploaie si sa te saruti, insa nu este indeajuns. Pentru mine reprezinta alimentarea sufletului cu lacrimi. Acele picaturi de ploaie sunt pline de sange ce nu conteneste a curge. Nu inceata imediat. Vindecarea este grea si necesita mult timp. Sangele nu se spala prin ploaie, ci ploaia devine o balta de sange.

Picatura cu picatura, minut cu minut. Astfel trece timpul, insa eu tot stagnez in acel moment. Nu pot sa trec mai departe, este mult prea frumos cum din cer se scrug mici perle de apa. Minunata clipa nu conteneste a ma uimi. Nu vreau sa se termine, vreau sa stau nemiscata, iar viata sa treaca pe langa mine. Nu vreu sa misc niciun deget pentru a o schimba. Asa cum este, ea merge inainte.

Clipele se scurg incet, insa furtuna incepe.  Parca se cutremura intreg pamantul de sub piciorele mele. Parca nu mai exist. Parca nu apartin acestei lumi plina de minciuni si perversiuni mecanice. Nu pot sa ma misc. Sunt captata intr-un univers doar al meu. Nimeni ma poate intelege, mai ales in acest moment. Este momentul meu, nu mi-l poate lua nici macar cei dragi. Nici nu vreau asta. Nu vreau sa impart cu nimeni. Este doar al meu.

Constiinta moarta incearca sa-mi strige ultimele cuvinte.Nu vreau sa ascult, vreau doar sa traiesc acest moment furtunos ce a rabufnit din suflet catre exterior si nu se mai opreste. Dimpotriva, face ravajii. Este totul distrus, totul. Nimic nu se mai poate repara, intrucat apa duce totul cu ea. Lasa doar durere in urma ei. Suspinele incep sa apara, iar linistea este, brusc, disturbata.

Ador ploaia, intrucat atunci nu mi se pot vedea lacrimile. Nu se pot distinge din multitudinea de picaturi reci, dar si sarate. Atunci pot fi eu, pot tipa, pot canta, pot vorbi singura, pot tacea. Chiar daca primesc priviri sfidatoare, nu conteaza. Eu sunt unde imi doream sa fiu si nimeni nu ma poate blama pentru asta. Si, chiar daca o vor face, va fi prea tarziu.  Eu mi-am trait clipa si le-am spus adio. Atat ! Este indeajuns pentru tot sangele ce curge din vene. Este indeajuns pentru aceasta viata. ADIO !

Fictiune...