Fiecare chip are povestea lui

     A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. Timpul a fost in mare parte vinovat, apoi schimbarile care au aparut in viata mea. Poate a trecut prea mult timp, as zice. Dar nu imi pare rau. Pana la urma, scrisul si pofta de scris nu vor disparea din viata mea. Nici macar inspiratia  nu m-a abandonat. Poate nu o sa mai scriu la fel de bine sau la fel de intens, insa in acest moment al vietii mele consider ca este mai mult decat ok. 

     Uneori imi lipsesc serile petrecute in fata laptop-ului in care scriam fara oprire. Insa, viata nu este asa cum ti-o planifici. Fiecare articol pe care l-am scris pana acum ascunde diverse trairi si povesti pe care mi le amintesc cu mare drag. Este exact ca si in cazul oamenilor pe care ii intalnesti de-a lungul vietii. Fiecare chip are povestea lui cu care te uimeste de fiecare data cand o auzi. 

     In ultimul timp am cunoscut oameni minunati care m-au surprins prin povestile lor ascunse. Unele amuzante, altele pline de tristete si durere. Suntem cu totii diferiti, chiar daca incercam uneori sa "copiem" comportamentul celor din jur. Si asta fara motiv.

     Enigmele ascunse sub chipurile angelice mi se par intrigante si destul de atragatoare. Tristetea si fericirea sunt trecatoare, insa povestile raman nemuritoare. Nu problemele cotidiene ne omoara. Timpul este cel care ne joaca feste si ne face cel mai mult rau. Dorinta de a avea mai mult timp pentru orice devine prea insetata, prea arzatoare. Iar in privinta asta nu putem face nimic. 

     Vad in fiecare zi pe oameni obositi si neputinciosi in fata timpului care nu iarta pe nimeni. Am auzit foarte multe povesti de viata. Povesti care credeam ca sunt posibile doar in filme. Din pacate, toate au destula tristete incat sa afecteze chipul frumos de altadata al fiecaruia.

     Ce bine ar fi sa poti face un dus rece si sa o iei de la capat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Dar, daca am face asta nu am mai avea ce sa povestim, nu? 

Intr-o zi...

Intr-o zi o sa demonstrez intregi lumi ca pot, ca am putut si ca voi putea sa ajung mult mai departe datorita mie. Da, pot sa fac o groaza de chestii de una singura. Da, am putut sa ajung intr-un punct in care nu mai depind de nimeni financiar. Da, voi putea sa realizez mult mai multe lucruri prin fortele proprii.

Niciodata nu mi-a placut sa depind de ceilalti. Mi-am dorit intotdeauna independenta financiara si libertate in exprimarea opiniilor personale. Chiar daca am fost judecata, injurata si data la o parte, mereu mi-am dovedit intai mie ca pot mai mult.

Ajunsesem la un moment dat sa ma plafonez, sa uit ca am destul talent si indeajunsa putere sa am o viata mai buna. Mi-am revenit, din fericire. Nu am mai batut pasul pe loc si am ales sa lupt impotriva vremurilor dure in care traim. Am ales sa arat cat de mult talent am si cat de capabila sunt. Uneori am fost egoista, poate ca inca mai sunt. Dar acest defect nu s-a dovedit a fi intotdeauna negativ. De multe ori, egoismul m-a ajutat sa-mi pastrez si sa-mi mentin pozitia la care ma aflam.

Am luptat intotdeauna pentru o independenta financiara si am ajuns sa o am. Chiar daca nu este inca atat de mare venitul pe care il am momentan, sunt constienta ca in viitor se va confirma fiecare asteptare si fiecare dorinta de a avea mai mult. Asta pentru ca pot.

Si intr-o zi voi arata ca, desi am plecat de jos, am ajuns omul de care urmasii mei vor fi mandri si le voi fi exemplu. Motivatia pe care o am devine din ce in ce mai mare pe zi ce trece. Nu concep a munci pana imi sar capacele si sa nu fiu rasplatita pe masura. Vreau sa fiu apreciata pentru ceea ce fac nu doar prin vorbe. Pana la urma, luptam pentru bani, nu? Daca nu avem destui suntem fericiti, insa nu si multumiti.

Intr-o zi o sa ma opresc din a munci si voi admira roadele colectate o viata intreaga prin sudoare si prin devotament. Pana atunci, nu voi inceta sa lupt pentru ceea ce mi se cuvine. Pentru ca pot si sunt capabila, iar asta imi ofera dreptul de a fi apreciata pentru munca depusa.

E timpul pentru Spring SuperBlog 2016

     Printr-o simpla cautare obisnuita pe grupurile destinate bloggerilor pentru a citi articole noi, am descoperit competitia care mi-a atras atentia, si anume Spring SuperBlog. Aceasta consta intr-o serie de probe la care sunt supusi toti bloggerii participanti, creatia fiind pusa pe primul loc.

     Premiile sunt substantiale, iar simpla participare te face sa-ti doresti sa asterni cuvinte mai mult ca de obicei. Teme diferite, oameni faini si prietenii virtuale se regasesc printre beneficiile oferite de aceasta competitie.

     Pana la urma, experienta cu care voi iesi de aici valoreaza mai mult decat orice premiu. Abilitatea cu care se lucreaza la fiecare articol merita tot timpul investit.

     Eu voi participa la aceasta competitie, ce va dura pana pe 11 aprilie 2016, cu acest articol. Mult succes tuturor si felicitari sponsorilor si organizatorilor pentru initiativa. Creatia si inspiratia sa fie puse la munca.

Pe ritmurile muzicii

     E trecut de ora la care obisnuisem sa adorm. E deja tarziu pentru organismul meu. Dar, mintea se incapataneaza sa ramana treaza. Vrea cateva momente de respiro. Cred si eu dupa cate s-au intamplat in ultima perioada.

     Doar ritmurile a trei melodii se aud in fundal. Dintr-o data a aparut si inspiratia. Inspiratia, cea de care am avut nevoie in ultimul timp. Stresul, problemele si agitatia cotidiana sunt ca un uragan asupra mea. Prea multe intr-un timp atat de scurt.

     Ma gandesc cum sa le fac fata, cum sa trec peste aceasta perioada nefasta si plina de ingrijorari care mi-au umplut paharul.

     Sunt iar singura in fata ecranului pe care il umplu cu randuri venite din adancul sufletului menit la ratacire si la disperare. De data asta e diferit. De data asta finalul este fericit. Trebuie doar sa am destula putere sa ajung acolo. Stiu si sunt convinsa ca va fi destul de greu, insa am sprijinul omului caruia i-am daruit sufletul meu ca imi va fi alaturi si ma va ajuta. De asta sunt sigura.

    Totusi, exista acel sentiment urat care nu-mi da pace si care imi tulbura noptile. Exista oare o posibilitate sa zbor peste 2000 km pentru a-mi rezolva aceasta neliniste in acest moment, in conditiile in care nu am nici macar un leu pentru a-mi cumpara bilet?

Mereu e prea tarziu

     

     Mereu e prea tarziu sa ne cerem scuze atunci cand am gresit, in cazul in care nu am facut-o pe moment. Mereu e prea tarziu sa stergem lacrimile care au curs ore in sir. Mereu e prea tarziu sa aparem la usa cu un buchet de flori si cu un biletel de iertare. Mereu e prea tarziu sa scriem un mesaj cu "Ce mai faci?", atunci cand stim ca persoana respectiva nu face deloc bine. Mereu e prea tarziu pentru a aparea in fata persoanei ranite si cu scuzele la purtator.

     Trebuie actionat atunci, la cald. Atunci cand raul a fost deja facut si inca se mai poate repara. Nu peste 5 minute, crezand ca se mai calmeaza. Nu peste ore in care se stie foarte bine ca devine din ce in ce mai rau. Atunci este momentul. Exact in clipa aceea. Altfel, se aplica expresia :"Eu te iert, dar nu te uit!". Iar atunci deja e mult prea tarziu. Chiar daca se zice ca "niciodata nu e prea tarziu", nu este valabila mereu si la oricine. Cel putin la mine nu este deloc valabila. Indiferent de situatie sau problema. Nu! Daca in momentul cu pricina nu s-a aplicat remedierea problemei, atunci deja devine tarziu. Iar trecerea timpului nu iarta pe nimeni.

Scrisoare catre un taur

 

     Taurul este una dintre cele mai echilibrate si loiale zodii, dar si el are nevoie de indrumari. Daca te-ai nascut sub acest semn, vezi ce au sa-ti spuna astrele.

"Draga Taur,

    
      Esti o persoana serioasa si responsabila, uneori dura, si vrei sa faci totul ca la carte. Indiferent de activitatea in care te implici, nu te lasi pana nu esti sigura ca a iesit perfect. Si desi stii cat esti de valoros si priceput la toate, esti foarte modest si niciodata nu iti asumi meritele. Poate ar trebui sa ii mai atentionezi pe cei din jurul tau! Nu intotdeauna sunt atenti la lucrurile marete pe care le faci, iar asta te face sa ratezi promovari si evolutii in cariera. Nu inseamna ca te lauzi, ci doar ca prezinti faptele.
     Te multumesti cu putin si iti plac lucrurile simple, dar ar fi bine sa stii ca esti capabila sa traiesti o viata extraordinara. In cariera, poti ajunge pe culmile succesului, daca iti doresti asta. Poti avea bani, faima si putere, dar stim ca tu vrei o viata fara drama si fara complicatii, asa ca s-ar putea sa nu ai parte de ele.
     Toata lumea spune ca esti incapatanata, dar lucrurile nu stau chiar asa. Iti sustii cu tarie punctul de vedere, dar numai atunci cand ai argumente solide si cand esti sigura de ce spui. Nu te contrazici, daca nu ai idee despre ce se vorbeste, asa ca nu schimba asta la tine. Daca ai dreptate, mergi pana in panzele albe!
     Nu iti place schimbarea, iar aceasta reticenta te-ar putea face sa ratezi momente importante in viata. Multi cred ca esti lenesa si iti place prea mult confortul, de aceea nu vrei sa iesi din rutina, insa adevarul este ca iti este un pic teama. Nu iti place sa nu ai sigurante si preferi sa fii foarte buna in ceea ce stii sa faci, decat buna la ce nu stapanesti foarte bine.
     In relatiile cu oamenii nu ai foarte multe asteptari, pentru ca ii iubesti neconditionat. Vrei, totusi, sa vezi ca ceilalti nu se poarta ca si cum totul li se cuvine si iti recunosc eforturile, atunci cand faci ceva pentru ei. Atunci cand cineva nu iti place, este indicat sa il scoti din viata ta, pentru ca sunt slabe sanse ca relatia sa evolueze in bine.

Cu drag, Astrele"

     Acest articol l-am descoperit pe unica.ro si mi s-a parut interesant. Eu sunt Taur. Nu ma mandresc cu asta, pentru ca nu sunt o adepta a zodiacului si nu ma incred prea mult in prezicerile lui. Dar, pentru cine se afla sub acest semn zodiacal si citeste aceasta scrisoare, poate se regaseste. Cine stie, poate astrele s-au adunat la o conferinta si mi-au aratat acest articol pentru a-mi reaminti cum sunt. Si eu chiar pot mai mult!

Happy friendship day!

      Facebook a lansat un mod spectaculos de a sarbatori Ziua prieteniei. Lansand video-uri cu poze ale perietenilor si a momentelor din viata fiecaruia, a atras atentia oricui. Pe zi ce trece, reteaua de socializare are la activ din ce in ce mai multi utilizatori.
     Special thanks pentru Facebook si pentru initiativa de a sarbatori Ziua prieteniei. Mie chiar mi-a placut vedeo-ul realizat pentru mine si prietenii mei.
     Cu ocazia acestei zile, la multi ani si prietenilor mei bloggeri. Sa auzim numai de bine.

Am ales Brasovul

     Ce faci atunci cand vrei o schimbare radicala in viata ta? Atunci cand vrei sa te stabilesti intr-un loc care ti se potriveste nevoilor tale? Te muti, simplu. Eu am facut-o acum 1 an si jumatate, cand m-am mutat la Brasov. Adevarul este ca nu am stat mult pe ganduri si nici nu aveam prea multe optiuni. Nu mai vroiam sa lucrez si sa tot sper ca voi primi banii intr-o zi si nici nu mai vroiam sa ma plafonez mai mult decat eram.

     Am vrut o schimbare radicala. Am vrut sa o iau de la zero cu totul (oricum eram nevoita sa o iau de la zero). Asa ca, m-am trezit intr-un oras mare, in care nu cunoasteam multe locuri, nici macar sa ajung la ele. Am colindat zile intregi in descoperirea maretului univers ce urma sa-mi fie casa pentru totdeauna.

     Nu a durat mult pana mi-am gasit si un job. Unul de care aveam nevoie, mai mult nevoie de bani. Bineinteles, existau mai multe oportunitati, dar am ales sa ma opresc, pentru ca obosisem sa tot merg la interviuri. 

     Brasovul acum imi este casa in care imi doresc sa locuiesc toata viata. Acum, daca as vrea sa evadez din acest oras, as prefera strainatatea. Dar, deocamdata sunt fericita aici. Urmatoarea schimbare va fi cumpararea unei case, ca doar nu o sa stau in chirie toata viata. Scumpe mai sunt locuintele la munte! :-) 

     M-am acomodat repede in Brasov, chiar recomand orasul pentru toata frumusetea lui, pentru oamenii calzi (chiar daca acum este ger afara), pentru oportunitatile pe care le ofera in materie de job-uri si nu numai. Eu mi-am gasit locul, renuntand la casa parinteasca pentru un viitor frumos. Si sincer, chiar e fain aici, ca sa o dau pe vorba ardeleneasca la final. Oricum, va astept in orasul de poveste, in caz ca vreti si voi sa faceti o shimbare. Mai bine ger, decat agomeratie (cum este in Bucuresti). Iar obiective turistice se gasesc mereu, asa ca de plictiseala nu se moare in oras.
     Sunt multe de povestit despre mutarea mea in acest oras, dar ideea esentiala sper ca ati inteles-o.

     Asa arata Brasovul acum, ca sa va fac putina pofta de munte...

Sursa foto: f64.ro

Pofta de scris

      A trecut mai bine de o luna de cand nu am mai scris pe blog, nicaieri. Nu pot sa zic exact motivul. Am mai trecut prin asta si nu este deloc placut.Parca a disparut placerea de altadata de a scrie fara oprire, de a vede cum curg literele in fata ochilor. Timpul petrecut cu orele in fata monitorului in alte scopuri a detronat locul scrisului. Stresul, nelinistea interioara si lipsa timpului liber mi-au acaparat existenta.

     Parca ma scarbeste fiecare atingere a mouse-ului, fiecare pagina de interent deschisa in scopuri devenite inutile. Odata, scrisul ma definea. Ma reprezenta.

     Acum, astazi, m-am redescoperit, oarecum. Poate e de vina ploaia. Poate e singuratatea. Sau poate e nevoia de a-mi reaminti de vremurile bune.

UPDATE!!

     Astazi, fiind singura am inceput sa scriu. La inceput ceva banal, apoi am vazut ca nu ma  mai pot opri. Este ca o minune pemtru mine. Am facut o pauza cam lunga de la scris. Am nevoie de inca o minune. Am nevoie de un laptop, urgent. Nu mai pot scrie pe o agenda cu cateva pagini ramase, apoi sa mai umplu inca una, iar cand am acces la laptop sa o iau de la capat. Pe telefon am incercat, insa nu e aceeasi placere. E mai frumos sa stau cu ditamai ecranul in fata mea, sa-mi vad literele cum o iau razna si sa ascult si muzica mea rock asurzitoare.

     Vreau sa continui ce am inceput. Am multe idei, multe ganduri sumbre si nefericite pe care vreau sa le eliberez. Parca m-am sufocat atata timp cat nu am mai scris. Vreau sa scriu din placere, din plictiseala, din nevoie. 

     Sper sa nu dau gres si de data asta.

Vreau un LAPTOP!

Dor de naveta

     A trecut un an si jumatate de cand m-am mutat la Brasov. Nu regret nicio secunda ca am facut pasul acesta. Dimpotriva. Cred ca daca nu il faceam ma plafonam mai mult decat eram la momentul respectiv. Nu mi-au iesit planurile din punct de vedere al job-ului, insa restul au mers conform asteptarilor.

     Ceea ce ma face melancolica uneori este dorul de a face naveta cu trenul, asa cum afacut-o ani buni. Mi-e dor de acea perioada. Mi-e dor sa alerg ca o nebuna dupa singurul tren care ma scotea din satul de care fugeam zilnic, mi-e dor sa adorm pe canapelele murdare, mi-e dor sa "merg cu nasul", pentru ca nu aveam bani de un bilet intreg, mi-e dor de oamenii cu care faceam naveta si atatea nebunii.

     Mi-e dor de idilele pe care le vedeam zilnic in gara parasita din Tragoviste, de frica pe care o aveam atunci cand mergeam cu acceleratul, desi nu aveam voie decat la personal.

     Mi-e dor de discutiile matinale de pe la 5 dimineata cu colegii de naveta, mi-e dor de inatarzierile trenurilor si inghetatul prin gara si de nervii pe care ii aveam.

     Mi-e dor de povestile oamenilor din tren, de necunoscutii cu care am creat o prietenie datorita navetei. Mi-e dor de toate astea. Mi-e dor sa bantui liceul la 6:30 dimineta, fiind prima care ajungeam, din cauza orarului trenului si ma lua somnul pe banca pana cand ajungeau colegii

     De curand, ruta Targoviste-Pietrosita este functionabila din nou. Asta m-a facut sa-mi fie dor, pentru ca atunci cand au intrerupt-o, s-au taiat si legaturile dintre noi, navetistii. Acum, fiecare dintre noi suntem in locuri diferite, legatura dintre noi fiind aproape inexistenta.

     Au fost cei mai frumosi ani ai adolescentei mele. Fara prea multi bani, uneori chiar deloc, dar plini de amintiri si intamplari nemuritoare.

     

Prima data

     Nu va gandit la prostii, nu este vorba de prima noapte de dragoste. Nici prima data cand am mancat ceva sau am fost undeva. Este prima data cand scriu un articol de pe telefon. Ce pot sa zic, m-a "palit" inspiratia in miez de noapte. Cum am zilele libere, insa fara access la un calculator sau un laptop, profit de tehnologia pe care o am la dispozitie. Nu e rau, dimpotriva. Ma gandesc ce as fi facut daca nu as fi avut nici macar telefonul. 

     Cea ce vreau sa va povestesc este poate banal. Vreau sa imi aduc aminte de vremurile bune, pe cand scriam cu o pofta nebuna, o sete de a vedea cum curg cuvintele pe ecranul alb. Ceea ce e frumos este inspiratia. Acest dar nu te lasa niciodata. Chiar daca cineva spune ca nu are inspiratia necesara pentru a scrie,  nu este adevarat. Aici este vorba de lene. Da, lenea. Exact ca a unei pisici intr-o zi de duminica, cand stapanul este acasa si o cocoloseste. 

     Poate ca asta mi s-a intamplat si mie. Doar ca mie mi-a lipsit stapanul. Imboldul de care aveam nevoie. Cineva sa ma cocoloseasca si sa ma ademeneasca la scris. Nu am dus lipsa de inspiratie, ci de un model, un motiv mai bun decat o idee. Cred ca am gasit-o, iar de data asta nu o mai las sa-mi scape printre taste.

     Cum azi este ziua mea, imi urez la mai multe postari pe viitor. Si la multi ani!

            Ne vedem curand, in forta. 

Cauţi figurine origami? Iată-le!

     Totul a pornit de la o simplă idee auzită din "zbor". Nimic concret până în momentul în care s-a apucat de treabă cu mult spor şi multă dedicaţie. Până în acel moment, eu nu am ştiut ce înseamnă cuvântul "origami".     

     Da, este vorba despre acele figurine foarte faine realizate din hârtie, cu foarte multă minuţiozitate. Ei bine, eu am în familie pe cineva care realizează aceste lucruri. Orice model pe care cineva şi-l doreşte şi i-l comanda, ea îl face cu cel mai mare drag. Căci, dacă nu pui suflet într-un anume lucru, nu va ieşi atât de bine.

     Ca să vă convingeţi, priviţi aceste poze. 

     Pretul fiecareia este negociabil.

     Iar, ca să puteţi avea un anume model, apelaţi la :Romina - 0722147217

Este musai să doreşti, ca apoi să poţi avea!

     Aproape am terminat căutările, însă nu sunt nici pe departe spre finalizarea acestora. Am început pe la începutul lui august, venind la Braşov. Greu, foarte greu a fost să ajung în felul în care sunt acum.Problema numărul 1: trebuia să găsesc foarte repede un job care îmi mulţumeşte cât de cât dorinţele personale.

     Astfel, a trecut o lună de zile până când mi-am găsit un job care este exact ce căutam pe moment. Din toate punctele de vedere sunt mulţumită şi apreciez fiecare zi ce trece în acel loc. 

     Cum am această împăcare de sine, îmi permit ca în fiecare seară, cand stau si hoinăresc pe internet, să am în faţă o mare cană cu ciocolată caldă, pe care o savurez în liniştea apusului. Această senzaţie nu este una obişnuită, pe care o aveam de regulă. Nu, este o senzaţie amestecată de amarul ce provine din alte dorinţe lăuntrice şi pe care le voi exterioriza la momentul oportun. Până atunci, savurez ciocolata caldă într-un mod bizar şi al naibii de prof'und. Atât de intens este acest sentiment, încât nu pot explica atât de bine ce trăiri am în momentul de faţă.

     Văd diferiţi oameni zilnic. Diferiţi, ciudaţi, nebuni, dornici de a cumpăra chiar şi fericirea, sensibili, dar şi normali. Ei bine, acei oameni normali nu sunt mulţi, însă îmi luminează ziua numai când le privesc gesturile şi le ascult vorbele pline de înţeles şi de corectitudine. Îi văd pe aceeaşi în fiecare dimineaţă când merg la muncă, dar şi când îmi intră în magazin. Total opuşi mie, îi văd cum se zbat pentru o fărâmă de fericire şi cum cer imposibilul. Şi tot aşa, stau şi analizez oamenii, pentru că sunt prea minunaţi ca să îi ratez.

     Tot timpul port în suflet o nelinişte şi mai tot timpul îmi vin în minte alte şi alte întrebări, care mai de care mai ciudate, dar plauzibile. Port un sentiment de vină că nu am mai avut răbdarea necesară de a-mi îndeplini visul. Pe ăsta îmi e cel mai greu să-l port, pentru că se înteţeşte numai cu o singură privire. Ştiu că am greşit, însă merg mai departe cu capul sus, iar motivul este răbdarea. Ştiu că într-o bună zi voi primi ce merit şi asta pentru că nu voi renunţa aşa uşor. Voi lupta zilnic şi nu voi uita scopul principal.

     Da, pretenţiile mele sunt exagerate, însă nu sunt aiureli. Sunt posibilităţile pe care le-am luat în calcul încă din prima zi. Aşadar, fericirea nu înseamnă să ai bani ca să o întreţii, fericirea se construieşte în timp şi se menţine pe o linie alegorică, astfel încât  echilibrul vieţii să fie mereu acelaşi. Acum, nu spun ca este uşor, dar în niciun caz imposibil.

Cum se lucrează intr-o redacţie

     De când am început primul job, a început să-mi placă acest câmp al muncii şi nu am stat deloc degeaba şi să aştept. Aşadar, am ajuns în locul în care mă regăsesc cel mai mult. Locul care mă face cea mai fericită. Locul meu. Fac parte dintr-o echipă redacţionala a televiziunii Columna tv din Târgovişte.
     Părţile bune vin la un loc cu cele rele, dar nu vreau să discut acum despre asta. Acum tot ce contează este că visul meu începe să prindă contur şi mă simt extraordinar. Nu se compară niciun alt loc de muncă cu acesta. Tristeţea de a veni dimineaţa morocănos şi fără chef se transformă într-o clipă în entuziasm şi nerăbdare imediat cu privirea subiectelor pe tablă. Este zarva atunci când fiecare vine cu câte un subiect şi vrea prioritate. Echipa tânăra contează foarte mult. Glumele zilnice sunt tot mai delocioase, iar munca devine o plăcere.
     Odată intrată în acest câmp, nu pot să mai rezist tentaţiilor dozate de acest sindrom al cunoaşterii aprofundate. Când îţi intră în vene acest drog, al presei, greu rezişti fără. Chiar dacă sunt la început, am început să cunosc această lume şi să văd cu ce se mănâncă presa cu adevărat.
     Fiţi cu ochii pe mine, căci nu mă opresc aici. Voi scrie în curând mai detaliat despre acest subiect.

Vă las cu ultima ştire a mea. Vă pup!

curtea domneasca, dotata cu audio ghiduri

     P.S. Cum se întâmplă ceva, contactaţi-mă!

Cum să supravieţuieşti într-un cămin studenţesc

     Gălăgie, manele în combinaţie cu hip-hop şi alte ritmuri, haos, linişte... Nu e atât de rău precum se zice. Totul depinde de fiecare. Totul se organizează, însă nimic nu se respectă. Condiţii foarte prielnice, însă foarte uşor  distructibile. 

     Ziua începe într-o linişte totală, întrucât noaptea lungă şi mahmureala bat dorinţa de odihnă şi somnul. Nu se pot abţine băieţii de la acele pahare ce se vor a fi umplute cu licoarea ce devastează ficatul. Este imposibil să nu existe combinaţia alcool-manele. Ritmul lui Salam se simte încă de la intrare, chiar dacă el cântă la etajul 3. Ţigările aruncate pe hol, prin baie şi bucătărie se zăresc dimineaţa. Dezordine manifestată de oameni ale căror griji cotidiene se destramă în fiecare seară. Toată distracţia însă nu ţine mai mult de 2 noaptea. Pe feţele înfometate se citeşte clar dorinţa de eliberare. Atât din sânul familiei, cât şi din chinurile serviciului. 

     În cele două săptămâni jumătate de când m-am mutat la cămin nu am avut parte de incidente neplăcute din cauza petrecăreţilor. Deşi nu pot asculta muzica doar pentru ei, sunt cu bunul simţ la purtător. Au grijă să nu deranjeze mai mult decât sunt conştienţi că o fac. Asta pentru că nu sunt mulţi. De la 1 Octombrie, de când se va începe Facultatea, vor veni mult mai mulţi. Nu mă deranjează că aud manele în fiecare seară. Mă obişnuiesc şi cu asta, doar nu am încotro. 

     La mine în cameră răsună hip-hopul şi melodiile vechi, celebre ce poartă mintea către alt tărâm, al liniştii interioare. Îmi plac condiţiile, chiar dacă nu sunt menţinute pentru mult timp de către aceşti oameni ce îşi transformă instinctele animalice peste noapte. E totuşi ok. Nu mă pot plânge. Contează cel mai mult că m-am adaptat situaţiilor imprevizibile şi condiţiilor. Căminul nu e atât de rău precum pare.

     Banii, desi sunt putini, exista multe cai de acces. Recomandare: Esti in cautarea unor imprumuturi nebancare? Provident iti pune la dispozitie un simulator de credit simplu si eficient. . Este binevenit un mic ajutor din partea oricui, in ziua de azi.

P.S. Nu toate serile constau în Salam şi băutură, există şi nopţi mai liniştite, că aceasta de altfel. Partea rea e că, de când vor veni şi ceilalţi locatari, zgomotul se va amplifica, iar băutura va curge mai des. Aviz 2 octombrie :D

Casă nouă :|

     Se spune că "Niciodată să nu spui niciodată!". Ei bine, am ajuns să mă conving pe zi ce trece ca nu este spusă fără motiv aceasta vorbă. Am ajuns să cred în această zicală, am ajuns să nu mai spun niciodată că nu pot face ceva sau nu e de mine. Mi s-a mai demonstrat de foarte multe ori, însă mereu îmi spuneam că e doar o întâmplare. 

     Din totdeauna am urât căminele, fie ele studenţeşti sau de elevi liceeni. Indiferent de felul în care sunt, nu am putut suporta ideea de a împărţi camera cu cineva necunoscut. Deşi sunt o fire deschisă la noi prietenii şi sociabilă, am evitat să mă mut într-un cămin. Am preferat să fac naveta, să dorm în patul meu, să dorm în linişte, să fac ce vreau şi când vreau, fără să deranjez pe nimeni şi fără să mă deranjeze cineva pe mine. 

     Dar astfel gândeam acum o luna de zile, când m-am convins că nu pot face faţă navetei, în condiţiile în care lucrez de la ora 9 până la 17. Am concluzionat că, în loc să mă trezesc la ora 6 dimineaţa, mă pot trezi la 8, stând la cămin. Da, mă voi muta la cămin. Duminică se va întâmpla acest eveniment. Sunt încântată, în proporţie de 50%, întrucât sunt conştientă că nu voi avea eu acel loc al meu şi doar al meu. Va trebui să-mi împart camera cu alte fete, însă îmi acumulez tot curajul şi puterea să pot face şi acest lucru. 

     Nu poate fi chiar atât de rău. Mă voi acomoda şi condiţiilor(unele destul de bune şi mulţumitoare) şi voi avea mai mult timp liber. Acesta este şi motivul principal pentru care mă voi muta, o să am mai mult timp pentru mine, pentru blog şi altele. Nu voi mai fi atât de obosită şi stresată de timp. 

     Vă voi ţine la curent cu tot ceea ce ţine de viaţa de cămin. Eu sper şi vreau să fie una benefică şi cât de cât liniştită.

     Aşa arată o cameră din căminul în care voi sta. 

Al şaselea simţ

     Seară frumoasă de august, ultima zi de altfel din august. Răcoroasă, însă plină de căldură. Asta din cauză că am petrecut o seară alături de prieteni (viitoare rude) foarte faină. Oameni liniştiţi, cu simţul umorului mereu în limita bunului simţ. Cel mai mult mi-a plăcut că nu am fost singură, adică am fost însoţită de prietenul meu. 

     Cum ştiam că în acest weekend erau zilele oraşului Pucioasa, ne-am hotărât ca să dăm o fugă până acolo. Atâta inspiraţie am avut încât am avut parte de o surpriză nemaipomenită. Tocmai când am ajuns noi, pe scenă urcau să cante PARAZIŢII. Ce să-mi doresc mai mult? Trupa mea preferată era în faţa mea, iar eu nu ştiam că se va întâmpla acest lucru. Evident, am fost cea mai fericită. 

     Nu mai conta nimic. Eram îmbrăţişată, iar cele mai frumoase melodii îmi mângâiau auzul. De o astfel de surpriză am mai avut parte şi anul trecut, de zilele oraşului Târgovişte, când tot atunci când am ajuns urcau pe scenă BUG Mafia. 

     Să tot am parte de astfel de surprize, ca nu mă supăr. :D

 P.S. Încă îmi mai doresc tricoul inscripţionat cu "PARAZITII-20 CM RECORDS".

BIROCRAŢIE, BIROCRAŢIE ŞI IAR, BIROCRAŢIE!

      M-am angajat de două săptămâni şi două zile şi am dat cu subsemnatul de 'nşpe mii de ori, mi-am învăţat datele din buletin mai bine ca niciodată şi am început să vorbesc mai repede decât o făceam de obicei. Întrucât nu este de glumă unde lucrez, actele trebuie semnate şi completate cu foarte multă grijă. 

     Am dat semnături să-mi ajungă tot anul şi încă nu am terminat. Abia sunt la început. Urmează un examen la Bucureşti, plus o săptămână de cursuri la Sibiu. Evident, sunt foarte încântată de ceea ce fac şi am de gând să-mi continui treaba în cele mai favorabile condiţii. Deocamdată, mă descurc mai greu cu timpul (de aceea nu am mai scris atât de des pe blog), însă peste două săptămâni voi avea mai mult timp liber şi voi reveni cu articole tocmai bune de citit. 

     Revenind la birocraţie, am observat că nu poţi face absolut nimic fără să dai cu subsemnatul. Până acum mi se părea foarte enervant, însă acum îi înţeleg pe oamenii pe care îi tot acuzam că, chiar şi pentru o banală adeverinţă, trebuie să fac o cerere. Nu este de joacă cu documentele importante. 

Dar aşa, fie între noi, pe secretare tot nu le iert :D

     În decursul celor două săptămâni de când m-am angajat, am dat peste 100 de telefoane, am facut 70 de sondaje (la telefon şi pe teren) şi am avut întâlniri cu tot felul de oameni cărora trebuia să le vorbesc pe înţelesul lor, pentru a mă face înţeleasă. 

     Deşi birocraţia ne omoară, am început să-i mai înţeleg rostul, chiar dacă uneori prea se exagerează.

Primul job

     Cu acte în regulă şi cu o forţă interioară de nedescris, alături de încurajări, m-am angajat. Viitor consilier, momentan agent de vânzări produse bancare. E frumos, îmi place şi nu renunţ. 

     Cum s-a întâmplat? Eram prin Târgovişte acum o săptămână cu rezolvarea unor probleme, deoarece mi s-a furat acum trei săptămâni portofelul cu toate actele (am primit apoi la câteva zile actele prin poştă) şi trebuia să-mi deblochez cardurile etc. Când eram gata să plec acasă, îmi sună telefonul. O prietenă mă întreba dacă nu vreau să mă angajez. Am ezitat puţin la început, apoi am fost să vorbesc cu ea pentru a-mi da mai multe detalii. 

     M-a încântat job-ul şi a doua zi am venit la interviu. Primul meu interviu. Până atunci nici eu nu ştiam de ce sunt capabilă, întrucât nu am mai avut parte de aşa ceva. Mi-am descoperit unele calităţi de care nu ştiam şi de care şefa a fost tare încântată, iar de luni (n.r. 12 august 2013) am început serviciul. 

     Acum am o scuză pentru care nu am mai postat de ceva vreme pe blog. Timpul abia mi-a mai ajuns, întrucât fac naveta zilnic, iar acest lucru îmi mănâncă foarte mult timp şi mă oboseşte, de asemenea. Evident, nu voi înceta să cochetez şi cu marketing online, întrucât este printre pasiunile mele iniţiale. Până la urmă, marketingul reprezintă arta şi ştiinţa de a vinde. Se leagă foarte bine cu ceea ce fac eu acum la job. Nu pot decât să mă bucur că, cu ce am început să fac iniţial pe blog, m-am şi angajat în domeniu. De asemenea, nu voi renunţa la blog, deja face parte din mine şi înseamnă enorm pentru mine. 

     Sunt foarte încântată că de la o vârstă destul de fragedă am reuşit să am un job de care sunt foarte mulţumită din toate punctele de vedere. Colectivul din care fac parte la locul de muncă este unul foarte tânăr şi foarte deschis la orice. Pot spune că astfel de job mă avantajează foarte mult şi mă ajută să-mi dezvolt capacităţile de comunicare şi advertising. Mereu mi-am dorit să pot lucra într-un birou, îmbrăcată business. Ce-mi pot dori mai mult de atât? :D

     Aşadar, chiar dacă voi posta mai rar, nu voi înceta să scriu. Mereu voi fi aici, pentru voi.

Aglomeraţie în...autobuz

     V-am mai povestit eu cum stă treaba prin autobuzele noastre şi în acest articol, însă povestea nu se opreşte aici. Nuuuu...povestea continuă şi, din ce observ nu va avea un final vreodată, mai ales unul fericit. Un al episod din filmul "Românii şi autobuzele aglomerate" continuă şi astăzi. Pe ruta Moroieni-Târgovişte există o singură firmă de transport cu care te poţi deplasa cel mai des, având maşini aproape la fiecare oră din zi, nu şi din noapte. Mai sunt alte două firme, însă nu au un orar atât de accesibil.
     Astăzi, cum a fost sărbătoare, am zis să mă mai destind puţin de rutina zilnică de care am avut parte în ultima perioadă. Astfel, am decis să mă plimb puţin prin Târgovişte. Cum trenuri pe ruta mea nu mai există, nu am de ales şi trebuie să merg cu maşina. Am plecat la o oră la care erau în orar două maşini de firme diferite. Am zis să merg cu cea care vine prima, să nu stau prea mult în staţie. Aşadar, am plecat cu prima de care am menţionat şi mai sus. Ce să vezi? Aglomeraţie de nici nu mai aveai loc să arunci un ac. Mai că era să-i iau locul şoferului, aşa de aproape eram de el. Maşina de 18 locuri (ocupate), 30 de oameni în picioare. Cum să circuli în astfel de condiţii? Picioare călcate, ghionturi, pipăieli de nici nu ştii de unde vin etc.  Abia pe la jumătatea drumui s-a mai eliberat şi am prins şi eu un loc să-mi trag sufletul.
     După ce mi-am terninat treaba, foarte obosită şi dornică să ajung acasă, am ajuns în autogara aceleaşi firme cu care am şi venit. Pe un soare torid am aşteptat maşina jumătate de oră, având întârziere. Eu tot speram să fie un autobuz cu mai multe locuri şi cu aer condiţionat. Am sperat în zadar. Aceeaşi maşină, acelaşi şofer...Vroiam să aştept următoarea cursă, însă oboseala nu m-a lăsat. Am urcat repede în maşină, găsind chiar loc să stau jos. Măcar atât să merit şi eu, nu? :D
     Toate bune şi frumoase până a ajuns la următoarea staţie. Au fost cel puţin 40 de oameni într-un autobuz de 18 locuri. Mai rău ca dimineaţă. Ce a fost mai indignant a fost faptul că îmi tot auzeam în spate vorbe de genul: "Tinerii ăştia nu mai au şapte ani de acasă pentru a oferi locul celor mai în vârstă" sau " Nimeni nu se mai gândeşte decât la el, să îi fie lui bine" şi tot aşa o bună bucată de drum. Am aruncat un ochi în spate să văd şi eu cine îşi tot dă cu părerea, evident cu apropouri la adresa mea. Erau două cucoane, una având în jur de 30 de ani şi alta în jur de 45-50. Am râs în sinea mea, întrucât cele două vroiau să stea jos, dar nefiind aşa de în vârstă precum au spus. Păi, ele vroiau să le dau eu locul, întrucât erau foarte elegant îmbrăcate şi nu vroiau să-şi murdărească ţinutele. Şi eu am 13 ani şi 7 ani de acasă, însă nu pot să fac gestul de a ceda locul în autobuz doar unei persoane ce merită cu adevărat.
     Mi-am văzut în continuare de drum, ignorând tot ce era în jurul meu. Am ajuns acasă atât de obosită psihic de tot ce a trebuit să suport timp de o oră, încât am stat în pat să-mi revin foarte mult timp. Cu siguranţă filmul nu se termină aici, sunt sigură.
 Serialul "Aglomeraţie în garaj" m-a inspirat pentru alegrea titlului.