Inspiraţia a venit odată cu durerea. Acea durere sfâşietoare ce nu dă pace nici măcar minţii, mai ales noaptea. Rutina zilnică obligă sufletul la tăcere şi ambiţionare de a se preface. Chipul reuşeşte să mintă, iar zâmbetul fals oferă încredere ambiguă.
Cum de am ajuns aici? Cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Ba nu, mi-am dat seama, dar nu am vrut să cred. Vroiam ca totul să-mi revină mie, adică tu. Da, erai totul pentru mine. Erai speranţa pentru care mă trezeam dimineaţa şi cu care adormeam în creierii nopţii.
Dacă am minţit? Da, am minţit când am spus că iert. Am minţit când am spus că cred. Dar, cu toate astea, nu le consider minciuni. Au fost compromisuri. Acele compromisuri care sunt făcute când există încredere şi iubire.
Au trecut peste 365 de zile petrecute împreună. Peste mii de ore vorbite. Toate în zadar. Da, au fost inutile...
Dar, stai... Nu au fost deloc inutile. Au însemnat ceva important pentru mine. Pot spune, cu cea mai mare sinceritate, că nu le voi uita şi nu voi retrăi aşa ceva. Intens, din partea mea, plin de iubire şi sinceritate... Deja plâng...Nu-mi place asta. Mi-am promis că o să fiu puternică, că nu mă va doborî asta. Greu să decizi când inima spune altceva.
Nu ştiu dacă am făcut bine prin a pune eu punct. Nu ştiu de ce nu m-ai oprit din drum. Nu ştiu de ce m-ai lăsat pradă ispitelor nebune, care nu-mi mai dau pace. Nu ştiu ce e cu mine. Parcă plutesc pe un colţ de infern, încât îmi arde sufletul de durere. Sun singură, te strig...te vreau înapoi.
Astăzi te-am văzut şi mi s-au înmuiat picioarele. Mă gândeam că mă opreşti ca să-mi spui cât de rău îţi pare. La fel ca atunci când nu am putut să plec de lângă tine, când plângeai în faţa mea. Nu ştiu dacă doar eu am trăit povestea asta de iubire. Dar, de ce îmi spuneai planurile pe care le făceai cu mine? Nu mai înţeleg nimic...
Mereu te-am crezut, chiar şi în momentul în care mi-ai spus că mă iubeşti, dar adoua zi m-ai înşelat. Am iertat, am iertat mai mult decât credeam că pot. Sunt un suflet pierdut ce îşi cauta ieşirea din labirintul minciunilor şi al trădărilor.
Încă te aştept să-ţi ceri iertare. Nu pot să cred că spun asta, însă o spun. Ultima speranţă a murit, însă vreau să te văd cum te umileşti în faţa mea, întrucât nu-ţi mai poţi găsi liniştea. Acea linişte pe care o găseai seara când te aşteptam. Te-am iubit şi te voi iubi mereu, dar asta nu înseamnă că poţi călca în picioare sufletul meu.
De fapt, nu! Tot ce am scris nu este adevărat. Te urăsc şi îţi doresc tot răul din lume!! Mai bine rea, decât bună şi fraierită. Un ultim lucru ţi-l spun: nu-ţi mai fie teamă să iubeşti şi ai grijă de cei care te iubesc, s-ar putea să-i pierzi pe cei mai importanţi!
Adio! Atât!!!!
Cum de am ajuns aici? Cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Ba nu, mi-am dat seama, dar nu am vrut să cred. Vroiam ca totul să-mi revină mie, adică tu. Da, erai totul pentru mine. Erai speranţa pentru care mă trezeam dimineaţa şi cu care adormeam în creierii nopţii.
Dacă am minţit? Da, am minţit când am spus că iert. Am minţit când am spus că cred. Dar, cu toate astea, nu le consider minciuni. Au fost compromisuri. Acele compromisuri care sunt făcute când există încredere şi iubire.
Au trecut peste 365 de zile petrecute împreună. Peste mii de ore vorbite. Toate în zadar. Da, au fost inutile...
Dar, stai... Nu au fost deloc inutile. Au însemnat ceva important pentru mine. Pot spune, cu cea mai mare sinceritate, că nu le voi uita şi nu voi retrăi aşa ceva. Intens, din partea mea, plin de iubire şi sinceritate... Deja plâng...Nu-mi place asta. Mi-am promis că o să fiu puternică, că nu mă va doborî asta. Greu să decizi când inima spune altceva.
Nu ştiu dacă am făcut bine prin a pune eu punct. Nu ştiu de ce nu m-ai oprit din drum. Nu ştiu de ce m-ai lăsat pradă ispitelor nebune, care nu-mi mai dau pace. Nu ştiu ce e cu mine. Parcă plutesc pe un colţ de infern, încât îmi arde sufletul de durere. Sun singură, te strig...te vreau înapoi.
Astăzi te-am văzut şi mi s-au înmuiat picioarele. Mă gândeam că mă opreşti ca să-mi spui cât de rău îţi pare. La fel ca atunci când nu am putut să plec de lângă tine, când plângeai în faţa mea. Nu ştiu dacă doar eu am trăit povestea asta de iubire. Dar, de ce îmi spuneai planurile pe care le făceai cu mine? Nu mai înţeleg nimic...
Mereu te-am crezut, chiar şi în momentul în care mi-ai spus că mă iubeşti, dar adoua zi m-ai înşelat. Am iertat, am iertat mai mult decât credeam că pot. Sunt un suflet pierdut ce îşi cauta ieşirea din labirintul minciunilor şi al trădărilor.
Încă te aştept să-ţi ceri iertare. Nu pot să cred că spun asta, însă o spun. Ultima speranţă a murit, însă vreau să te văd cum te umileşti în faţa mea, întrucât nu-ţi mai poţi găsi liniştea. Acea linişte pe care o găseai seara când te aşteptam. Te-am iubit şi te voi iubi mereu, dar asta nu înseamnă că poţi călca în picioare sufletul meu.
De fapt, nu! Tot ce am scris nu este adevărat. Te urăsc şi îţi doresc tot răul din lume!! Mai bine rea, decât bună şi fraierită. Un ultim lucru ţi-l spun: nu-ţi mai fie teamă să iubeşti şi ai grijă de cei care te iubesc, s-ar putea să-i pierzi pe cei mai importanţi!
Adio! Atât!!!!
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu