Uneori...

     Uneori, este foarte bine să vezi în ceaţă totul. Este bine să omiţi ce este important şi să îţi vezi de cele mai neimportante lucruri.

     Uneori, este bine atât cât este. Uneori, este foarte bine să te dai deoparte de totul din jur și să uiți totul. Să ai grijă doar de tine și atât. Uneori, doar uneori.

     Cei care visează la imposibil, nu-i condamn, nici nu-i admir. Limita sorţii o atingem numai când vrem, iar atunci când ni se dă, nu dăm importanță. Fie rău, fie bine, noi uităm să existăm. Iertăm, uităm, greşim, plângem, zâmbim, trăim...

     Dar, ce ne facem cu acea clipă, care nu conteneşte a ne oferi imposibila dorinţă trupească. Atunci vrem să atingem apogeul timpului prin straruință. Sacadaţi într-un moment de frică, acţionăm impulsati de dorinţă. Regretul apare prea tarziua, iar readucerea minţii la realitate devine mult prea tardivă. Nu contenim să cugetăm la ce a fost şi la ce am făcut. Nu contenim să retrăim acea clipă.

     Uneori, ne dorim să stăpânească demonii sufletul nostru, dar dimineaţa ne trezim cu gândul la divinitate. Uneori, regretăm trecutul, însă prezentul îl face să aibă rost. Uneori...doar existăm.