Scrisoare

Nemuritoarea suferinţă

     Încă o zi din umila viaţă fără sens şi speranţă. Încă 24 de ore de chin şi agonie. Încă o zi de trăit. Mâine aş vrea să nu mai fiu părtaşă la aceste clipe deloc minunate şi frumoase. Mâine aş vrea să te văd cum plângi pentru că m-ai pierdut. Pentru totdeauna, de data asta. Şi o spun public, nu mă mai feresc să dezvălui adevărul. Nu mă mai ascund în fata măştii ce o port de câteva luni bune.De ce să ne mai scundem? De ce să nu ştie toată lumea adevărul?

     Să ştie toţi cum am trăit într-o minciună ce credeam că se poate remedia. Cineva mi-a spus odată să nu dau niciodată înapoi, însă eu am fost şi sunt oarbă. Mi-am ascultat inima, nu mintea. Cum poţi să spui atât de uşor acele vorbe pline de otravă pentru mine? 

     Sunt conştientă că te-am pierdut, în sfârşit am sentimentul ăsta. Dureros, foarte dureros. Îl simt cu adevărat şi nu mai pot crede altceva. Nu mai pot nega faptul că este extrem de greu să depăşesc momentul critic. Acum sunt pe muchie de cuţit. Un pas greşit şi voi cădea în prăpastia morbidă a suferinţei. Sunt sacadată şi plictisită de cei din jur. Singurătatea îmi este cel mai bun prieten acum. Vreau doar să fiu singură şi să nu mai ştiu de mine, de nimic.

     Unii îmi spun că nu are rost să vărs lacrimi, să sufăr. Că trebuie să merg mai departe cu capul sus. Ceea ce nu ştiu ei este că sufletul meu a murit şi la fel şi inima, cu întreaga existenţă. Când ai plecat de lângă mine, mi-ai luat totul. Iar eu, fără să mai am un scop şi suflet, nu mai pot trăi. 

     Creaţia divină devine tot mai pierzătoare în faţa acestei lumi pătate de păcate. Suntem oameni, păcătuim. Iertarea nu o vom avea niciodată. Numai Dumnezeu te mai poate ierta, eu nu o mai pot face. Nu mai pot trece peste această umilinţă. De data asta nu mai întorc capul către tine. De data asta nu mă mai întorc în aceleaşi locuri în care am petrecut cu tine momente unice şi de neuitat

     Lipsită de inspiraţie, de vlagă şi de viaţă îndrăznesc să scriu aceste ultime rânduri, care sper că te vor face să simţi măcar un sfert din ce simt eu acum. Nu mai cred în iubire, nu voi mai avea încredere în bărbaţi. Sper  să îţi realizezi ţelurile în viaţă şi să mă uiţi. Nu am fost decât o pată neagră asupra sufletului tău, asupra vieţii tale deja construită aşa cum vrei tu. Am îndrăznit să te fac să vezi realitatea, dar am fost blamată. Am îndrăznit să te cunosc, dar am fost dată la o parte. Povestea mea poate fi asemănata cu a mai multor. Ce nu este demn pentru umila mea existenţă, este faptul că eu nu credeam că tocmai tu vei face asta.

     Nimeni nu mai poate atinge coarda sensibilă a sufletului meu, nimeni nu mai poate face ca trupul meu să fie plin de incantaţii divine. Nimeni nu mă mai poate face fericită. Sunt sigură că vei spune acum că o să existe cineva, cândva care va putea să reînvie sufletul meu. Ei bine, afla că nu. Eu nu mai pot face din nou aceleaşi lucruri. Eu nu mai pot fi din nou Eu. 

     În ultimul moment de respiro, când sunt sigură că vei plânge, îţi spun ADIO. Lacrimile tale nu mai sunt sincere, sunt false. Aşa cum eşti şi tu. Un om fără scrupule şi fals. Voi pleca cu inima împăcată că în tot acest timp nu am făcut altceva decât să-ţi ofer dragoste adevărată. Tu m-ai învinovăţit pentru faptul ăsta, în loc să apreciezi că există cineva care a reuşit să te înţeleagă şi să te iubească aşa cum eşti. 

     Nu mai pot continua, chiar dacă îmi ies cuvintele atât de repde. Nu mai pot exista aşa. Sper că eşti fericit că ai scăpat de o povară foarte grea, adică de mine. ADIO PENTRU TOTDEAUNA!!!

Semnat: Anonim (o fată ce încă mai există într-un colţ al camerei, aşteptând să te întorci la ea).