DestinuL lui [Part II ]

     E o seară liniştită... Pic, pic, pic. Curge. Timpul, apoi apa. Pe faţa tristă, acoperită de tristeţe şi durere pură. Sunt aceleaşi trăiri, aceleaşi clipe deznădăjduitoare, pline de supărări crunte. Aceleaşi adjective ieftine, periclitate de un destin prea crud. Totul, absolutul a fost scris în acele secunde fatidice. Acele clipe mortuare, ce au decis istorii şi câştigat bătălii. Dar nu şi războaie. Motivul e simplu. A intervenit salutar speranţa. Cu „s”, de la soare. E astrul ce nu s-a mai văzut pe albastru de luni bune. Şi acum, în seara apăsătoare... Nici acum nu a apărut nimic. Nici măcar oponentul. E doar multă linişte, frig apăsător şi multă durere. Tristeţe din plin, până şi cuvintele au dispărut din calea unei fericiri aterizată întâmplător pe meleagurile oropsite cu descrieri rezervate.

     A venit timpul... E un timp ciudat. Timpul să ce? Semnul apare la orizont, dar băiatul nu crede. E prea mult, asemănarea e prea mare. Cade în genunchi, doborât de gânduri, sentimente şi griji. E ud leoarcă, dar ce mai contează când sfârşitul se apropie. Nici nu ştie ce-l aşteaptă, dar o face cu demnitate. Singur, apăsat de micul univers creat de mintea bolnavă, crede că va fi mai bine. Pe dracu! E o senzaţie doar, apare ca într-un vis ce se termină prematur. Nici cuvintele nu mai apar cum trebuie, sunt pierdute în orizontul negru. În ultima clipă cere îndurare, apare inevitabil teama. Îi e frică, nu ştie de ce, dar acest sentiment apare negreşit, neîncetat. Nu-l cheamă, vrea să scape de el, dar e imposibil. Se confruntă cu aceeaşi neputinţă care i-a caracterizat ultimele momente. Faţa îi e acoperită de noroi. E la pământ şi... se roagă. Pentru prima dată în viaţa sa cere îndurare. Se reîntoarce la origini. La pământul din care este creat, la primatul care îl cheamă de unde a venit. Şi ce frică îi e de necunoscut. Degeaba noaptea a devenit prietena sa cea mai bună, e pur şi simplu în zadar. Nu poate face nimic. Nimeni, pământesc nu-i aude chinul, strigă în van, dar se roagă. Puternic, cum n-a făcut-o niciodată. Simte ce n-a mai simţit. E doar el şi cel de Sus. Nu mai poate, simte cum se stinge totul. În parcul părăsit de sunete, stă singur şi agonia îl cuprinde. Strigă, ţipă, plânge, râde şi înjură. E abstractul creat din rădăcinile vechi. Înă puţin, atât. Haide odată! Lasă-mă în pace. Nimic nu mai e la fel. Ia-mă, iartă-mă, fă-mi ce vrei! Opreşte chinul. Atât, te rog... Nu mă lăsa, ajută-mă. Te rog, ai milă. Mor, mă duc, ahh... Of, e atât de greu. Linişte. Pic, pic, pic. Gata, s-a dus... 

[Written by M.A.]