Dor de naveta

     A trecut un an si jumatate de cand m-am mutat la Brasov. Nu regret nicio secunda ca am facut pasul acesta. Dimpotriva. Cred ca daca nu il faceam ma plafonam mai mult decat eram la momentul respectiv. Nu mi-au iesit planurile din punct de vedere al job-ului, insa restul au mers conform asteptarilor.

     Ceea ce ma face melancolica uneori este dorul de a face naveta cu trenul, asa cum afacut-o ani buni. Mi-e dor de acea perioada. Mi-e dor sa alerg ca o nebuna dupa singurul tren care ma scotea din satul de care fugeam zilnic, mi-e dor sa adorm pe canapelele murdare, mi-e dor sa "merg cu nasul", pentru ca nu aveam bani de un bilet intreg, mi-e dor de oamenii cu care faceam naveta si atatea nebunii.

     Mi-e dor de idilele pe care le vedeam zilnic in gara parasita din Tragoviste, de frica pe care o aveam atunci cand mergeam cu acceleratul, desi nu aveam voie decat la personal.

     Mi-e dor de discutiile matinale de pe la 5 dimineata cu colegii de naveta, mi-e dor de inatarzierile trenurilor si inghetatul prin gara si de nervii pe care ii aveam.

     Mi-e dor de povestile oamenilor din tren, de necunoscutii cu care am creat o prietenie datorita navetei. Mi-e dor de toate astea. Mi-e dor sa bantui liceul la 6:30 dimineta, fiind prima care ajungeam, din cauza orarului trenului si ma lua somnul pe banca pana cand ajungeau colegii

     De curand, ruta Targoviste-Pietrosita este functionabila din nou. Asta m-a facut sa-mi fie dor, pentru ca atunci cand au intrerupt-o, s-au taiat si legaturile dintre noi, navetistii. Acum, fiecare dintre noi suntem in locuri diferite, legatura dintre noi fiind aproape inexistenta.

     Au fost cei mai frumosi ani ai adolescentei mele. Fara prea multi bani, uneori chiar deloc, dar plini de amintiri si intamplari nemuritoare.