Clipe sporadice

     Astăzi am hotărât, eu împreună cu conştiinţa mea, să rătăcesc prin oraş, de la un capăt la altul. Pur şi simplu. Fără motiv. Şi am făcut-o. Aveam nevoie să ies din rutină şi să mă delectez cu privirile oamenilor de afară. 

     Am dat peste oameni trişti, cu privirile în pământ, oameni fericiţi şi chiar bătrâni grăbiţi să treacă strada, fără să mai aştepte culoarea verde a semaforului. Parcurile sunt pline de îndrăgostiţi, oameni obişnuiţi, dar şi de golani ce chiulesc de la ore. Oameni şi oameni. Mă dau la o parte din calea lor şi prefer să stau pe o bancă, izolată şi să beau o cafea, cu lapte, ca de obicei. Cofeina îşi face efectul fără să aştept prea mult iar gândurile mă trezesc în bătaia puternică a vântului ce se luptă cu soarele.  Stau chiar în faţa razelor de soare ce încearcă să-mi încălzească trupul şi sufletul, însă aceste săgeţi otrăvitoare nu fac altceva decât să-mi facă rănile deja deschise să sângereze şi mai mult. 

     Melodiile ce-mi răsună în urechi îmi aduc aminte de câte o perioadă în care fie eram fericită, bine dispusă, chiar şi împlinită, fie tristă. Încerc să inţeleg care perioadă era mai prielnică pentru mine.Cea care în fiecare zi întâlneam oameni noi sau cea de acum, când mă confrunt cu aceleaşi persoane zi de zi, şi preferând să mă izolez de tot? Aceleaşi feţe obosite, pline de ură şi indiferenţă. Observ că natura moartă din jurul meu se contopeşte cu adevărata mea existenţă.

     Văd cum doi liceeni îndrăgostiţi se călăresc pe o bancă, alţii se bat cu zăpada murdară ce nu a fost îndepărtată din parc, alţii se sărută pasional. În timp ce îi privesc, îmi răsare zâmbetul be buze. Mă gândesc că unii oameni chiar sunt amuzanţi, iar atunci când eşti trist apar unii de genul şi te fac să râzi puţin. 

     În negura gândurilor mele, chiar şi a vieţii, găsesc o cale de ieşire din cumulul de tristeţi şi mă îmbăt cu suferinţă. E greu de înţeles şi de creat o idee asupra a ceea ce trăiesc, însă eu stagnez. Nu vreau să fac un pas înainte, nici înapoi. Sunt sigură că acest lucru îmi va afecta existenţa şi viaţa în sine, dar oare ce cost au toate astea? Cât trebuie să plătim pentru a trăi?

     Până la urmă, scrisul mi-a rămas singurl lucru ce îl mai pot face. Nu voi înceta să fac asta, niciodată. Cu sens sau fără, voi scrie des şi sincer.