Poveste

     Este trecut demult de miezul nopţii. Căldura din cameră şi răcoarea de afară coexistă cu trăirile din sufletului lui. Sunt sentimente triste, ce numai la auzul acelei voci calde, suave se transformă imediat în pure şi minunate sentimente, uneori nemaitrăite până în acel moment. 

     Dar acest lucru se întâmpla cu mult timp în urmă. Ea nu mai este pentru a-i înveseli sufletul, pentru a-i readuce zâmbetul pe buzele încleştate de amărăciune. Ea a plecat pur şi simplu, doar cu numele lui pe buze. În gând numai ea ştia ce purta, iar sufletul era prea închis pentru a fi descoperit. Nici măcar el nu a ştiut ce se ascunde sub acel chip mirific. 

     De atunci are ritualul lui. Noaptea, când doar luna îl mai poate privi, iese afară pe verandă. Ascultă liniştea. Nici acum nu a aruncat ultima jumatate de ţigară fumată de ea. Amintirile îl copleşesc de fiecare dată. A acceptat să traiască aşa, izolat, fără să vadă acei oameni simpli, ridicoli, uneori insuportabili. El vrea doar linişte. 

     Chipul lui i se pictează în linii fine de lumina lunii ce îl descoperă ca fiind atât de frumos, atât de chipeş, însă atât de trist. Nici măcar ochii albastrii şi părul negru nu-l mai fac să pară altfel. O singură privire către pământ ce şi-o aruncă şi îţi dai seama că suferă. Trec nopţi de-a rândul fără ca el să-şi schimbe acest ritual de a  zăbovi pe veranda ce-i aduce în faţă muza vieţii lui. 

     El nu vrea să se schimbe, el vrea să rămână aşa cum este. El vrea doar să ţină la piept fotografia ei şi să adoarmă...

To be continued...