Ce e bun în rămas bun? [Orizonturi Literare]

           Nimeni nu iubeşte despărţirile, de orice fel, indiferent de durată. Nu mă refer la despărţirea definitivă, ci la cea temporară. Există un timp pentru Bun venit şi un timp pentru Bun rămas. Însă, intervalul dintre cei doi timpi este rupt din setea de a rămâne constant în simţiri şi trăiri ce alimentează sufletul, creând amintiri. Atragem de fiecare dată exact acei oameni care reflectă problemele noastre interioare, fără să realizăm că aceştia nu vor fi mereu lângă noi.

            De obicei, despărţirile sunt dureroase. Există totuşi acel ceva ce rămâne în urmă şi care hrăneşte dorinţa apăsătoare de revedere, provocând un gol imens şi ducând la suferinţă. Şi totuşi, există o mică fărâmă de bucurie în urma acelui rămas bun. În ce constă? Mai multe răspunsuri laolaltă duc către unul singur: amprenta lăsată de cel care pleacă asupra celui care rămâne. Ambiguu la prima vedere. Da, dar ultima privire, ultimul cuvânt, ultima atingere, ultimul sărut…toate rămân împietrite în minte, creând universul tuturor clipelor petrecute până la despărţire.

            De fapt, ce e bun în rămas bun? E încrederea în celălalt, e speranţa revederii, e rememorarea momentelor trăite împreună, e ruptura ce se reface în timpul trăit singur…

            Acelaşi gând, acelaşi zâmbet, aceiaşi ochi…Sunt simple, dar fac totul. În urma lor rămâne acelaşi om. Poate că nu ar trebui să rămână aşa, poate ar trebui să se schimbe sentimentul de singurătate într-unul de regăsire. Poate ar trebui ca oamenii să se schimbe şi să cunoască partea bună a despărţirilor. Până la urmă, dacă acestea nu ar exista care ar mai fi farmecul vieţii? Ce am mai aştepta dacă am avea totul?

            O altă abordare, un alt punct de vedere…

            Un rămas bun aduce după sine o mulţumire, o linişte. Ademenită de nesiguranţă, suferinţa îşi face loc în sufletul inocent ce se credea a fi puternic. Însă acea nesiguranţă este trecătoare, deoarece este hrănită cu mulţumirea de a fi făcut ceea ce trebuia. După acel rămas bun spus în grabă îşi fac loc amintirile plăcute presărate cu dezamăgiri. Psihicul începe să conştientizeze că în sfârşit şi-a găsit echilibrul care îi lipsea, iar inima nu mai este ţesută cu fire dure de tristeţe. Ochii sunt mai limpezi, văzând lumea în culori, nu doar în alb şi negru. Bucuria de a trăi revine, iar zâmbetul capătă o formă deosebită. Vorbele curg de la sine, fără frică. Există viaţă după rămas bun, există siguranţă, există împlinire.

            Deşi în adâncul sufletului rămâne un strop, o fărâmă de regret, timpul este cel care face ca tot ce e urât să devină frumos.

            Aceste două abordări se ancorează într-o varietate de sentimente de fericire şi tristeţe, toate ducând către necunoscut. Până la urmă, nu vom şti niciodată ce e bun în rămas bun.

        Mai multe articole literare găsiţi în noua revistă a tinerilor talentaţi, Orizonturi Literare.