Welcome to my world!

    O lume nebună, plină de răutate, dezamăgiri, eșecuri, răzbunare și...iubire. E ciudat cum se pot contopi atâtea trăiri într-un singur trup - suflet. Plin de amărăciune și creație. Nu există o definiție exactă a tuturor sentimentelor ce dezarmează acest suflet. Uneori indiferent, mereu părtaș la durere. E trist cum poate deveni un simplu suflet abandonat printr-o simplă vorbă.  

  

    Este întuneric, prea mult chiar. Doar o forță divină mai susține echilibrul ce coincide cu existența zilnică. Și mai ciudată este că nici măcar acea luminița nu se mai zărește. Se aud doar voci care țipă cu disperare, dispreț și răutate. Toate invocă iadul cotidian. Nimic mai mult. Nici măcar o fărâmă de speranță nu mai apare. Nici măcar o privire de bun rămas. Nimic. Totul s-a transformat într-o negură a vieții demult apuse. Totul a dedvenit un carusel al necazurilor. 

  

    Odată, era armonie, fericire, încredere și înțelegere. Acum, doar ură, dispreț și răutate. Ba chiar și indiferență. De ambele părți, bineînțeles. Evident, acest suflet suferă în tăcere. Se ascunde în treburile zilnice de privirile cruțătoare ce sfâșie bucată cu bucată fiecare parte a corpului.  

  

    Oare ar mai conta pentru cineva dacă acest suflet s-ar sfârși fără premeditare sau s-ar ascunde în altă lume necunoscută, dar la fel de rea? Totuși, o ascundere nu ar prinde rău deloc. Atât cât să fie înțeles măcar puțin. Atât cât să se înțeleagă dezamăgirea și distrugerea pas cu pas a întregului suflet. Oare? 

  

    Sincer, nu cred. Vorbind la modul personal, nu există aceste variante deloc plauzibile. Nici nu poate dispărea subit și nici nu se poate ascunde temporar. Până la urmă, a face față tuturor problemelor înseamnă a te maturiza. Înseamnă a putea trăi într-o lume atât de meschină și falsă pentru totdeauna. 

  

    Ceea ce este cu adevărat dureros pentu acest suflet este că cei mai apropiați au fost cei care l-au ucis. Cei în care avea încredere totală și permanență au fost cei care s-au răzbunat fără milă. Ceea ce este de urmat este tăria de a continua în condiții precare, umile și disperate. Forța de a trăi fiecare zi cu o fărâmă de speranța în inimă și în minte, datorită unei iubiri imense oferite de un străin care s-a dovedit a fi alesul. 

Final. Simplu.

     O sticlă de vin roşu în faţa ei, două pahare...unul plin şi altul gol, mult fum şi multă durere. Exact. Durerea aceea pe care ştia că o va resimţi, însă era şi premeditată. Ştiută de la bun început, durerea a început să-şi clădească făgaşul sufletului pierdut în negura trecutului sumbru. Nu a fost deloc simplu să atingă apogeul fericirii, însă atât de simplu s-a şi distrus totul. Absolut totul...

     Nimic nu a mai fost la fel de mult timp, de prea mult timp, chiar. Şi ea nu a ştiut că poate face atât de mult rău printr-un simplu cuvânt: Adio!

     Sfâşietor de necrezut, sufletul ei a zburat către al lui într-o fracţiune de secundă. Nimic mai mult. Era de ajuns o singură privire şi o atingere a buzelor că ei să redevină un singur suflet, un singur trup. Însă, nenorocita viaţă, determinată de o soartă cruntă, au făcut ca viitoarul să se curme în punctul critic. Nimic nu a mai fost destul de puternic pentru e reîntregi iubirea, care se credea a fi eternă. Nimic nu poate dura prea mult. Până şi fericirea durează câteva clipe, iar iubirea numai 3 ani, vorba autorului care a scris cartea cu numele acesta.

     Ei nici măcar nu au ajuns să aibă această limită de zile, a durat prea puţin, deşi planurile erau măreţe. Din păcate, răspunsul de adio la insistenţele lui a fost limitat de alte cuvinte. Nimic nu se mai putea face. Fiecare şi-au ucis sufletele reciproc, fără resentimente...

 

 

 

Fără titlu...numai cu subînţeles

     Aşteptare. Extaz. Nerăbdare. Frumuseţe mai mult exterioară. Determinare. Dorinţă. Agonie. Bucurie... Ciudat cum se pot îmbina toate aceste stări într-un singur trup. De fapt, combinaţia letală devine atunci când mai este un alt trup, de sex opus, care împreunează şi realizează un tot unitar. Este ceva minunat, pe lângă faptul că este şi unic.

     Nu chiar atât de unic, căci acest lucru se trăieşte de mai multe ori în viaţă, însă cu altă semnificaţie şi profunzime. Totuşi, ceva macină acest suflet brăzdat de negura trecutului sinistru şi sumbru. Există o pată neagră ce ademeneşte întreg binele spre răzbunare. Este un sentiment chiar şi de frică de a acţiona mai departe, cu toate că decizia este una fermă şi corectă. Dar tot nu este bine...

     Nu se ştie încotro se va îndrepta sentimentul de dragoste, nu se ştie către cine. Ademenirea către sufletul diavolesc constă numai într-o secundă. Chiar este foarte uşor de a ajunge la agonia perfidă ce constă în singurătate. Nu este atât de constantă clipa de fericire, pe cât ar trebui. Însă, nebunia de a face un lucru rău, dar în acelaşi timp bun, nu este departe de a se adeveri. Numai o secundă şi totul de transformă în ceva sacadat şi teribil de trăit.

     De data asta, negaţia vieţii este pe primul loc. Nu mai există spaţiu determinat de cineva, există numai dorinţa de a transforma o viaţă într-un viitor poate neprevăzut de bun. Totuşi, decizia este pe jumătate luată. Mai rămâne numai constrângerea de regret, dar va dispărea odată cu venirea fericirii. Nu va dura mult această părere de rău, poate mai puţin decât este de aşteptat, dar ceea ce contează este finalul. Cu siguranţă va deveni diferit de ceea ce era plănuit, însă aşteptările vor fi pe măsură. Acest moment este definitiv şi de neschimbat. Acest moment devine un plan de viitor pentru veşnicie. Acest moment defineşte două persoane ce s-au întâlnit întâmplător, însă împreună vor forma un tot unitar. Dorinţă există, sentimentele la fel. Piedicile vor urma să fie mereu, dar nu pentru a întrerupe firul vieţii construite după un plan bine definit.

     Acum, numai timpul poate decide cât de multă suferinţă va fi, căci fericirea şi-a clădit traseul foarte bine şi de data asta nu se mai răzgândeşte...

 

 

Ceva nou

     Stres maxim. Agitatie pana la extrem. Nervi intinsi si dezvoltati de priviri agere. Nedumerire psihica. Oboseala mentala, dar si fizica. Mereu aceeasi persoana, subsemnata.

     Greu de descris si de aratat ce simt, oricand si oricui. Dar, atunci cand o fac, nu este de dragul de a face asta. Daca nu exista intelegere si vizibilitate asupra sentimentelor demonstrate prin cele mai mici gesturi, atunci eu nu am ce cauta acolo.

     Ce imi este clar, in acest moment este reprezentat de ceea ce sunt eu cu adevarat. M-am pierdut la un moment dat, insa simt ca am revenit la starea initiala si la persoana de care eram mandra. Ei bine, asa o sa fie si de acum inainte. De ce? Pentru ca nu mai pot fi "manuita" la infinit, iar eu sa-mi pierd identitatea. Daca nu este ceea ce vreau, caut in alta parte. Cam pe asa ceva se bazeaza subconstientul meu. Dar, pe langa asta mai exista si subtitlitatea faptelor care ma insusesc. 

     Nu sunt perfecta, nici nu vreau si nici nu am de gand sa incerc. Ceea ce sunt acum am fost dintotdeauna, insa m-am pierdut pe un drum gresit ales inca de la inceput. Da, normal ca regret. Insa, decat sa vreau sa dau timpul inapoi, mai bine aleg sa merg mai departe asa cum trebuie sa fiu cu adevarat. Zilele trecute citeam ce am scris la sectiunea "Despre mine" si mi-am dat seama ca nu eram pe cel mai bun fagas al vietii, asa ca hotararea devine o decizie permanenta.

    

     Sunt sigura ca vor exista si alte regrete si alte lucruri sau persoane care imi vor impiedica bucuria vietii, insa eu stiu ca sunt puternica, mult mai puternica decat ar crede oricine. Nu pot sa spun ca nu sunt oarecum mandra de mine si de ce am facut/fost in ultimii ani, insa am observat ca nu imi este bine pe niciun plan. Cum trebuie sa impac "si capra si varza", nu mai pot astepta inca alti ani ca sa ma hotarasc. Stiu ca acum este momentul, iar pe acesta nu-l voi ignora. Am dat la o parte mai multe bucati din mine care ma compuneau perfect, dar nu a fost greu sa le regasesc si sa refac greselile. Mult spus greseli, as spune mai mult inconstienta devenita perseverenta, chiar si cand nu trebuia.

     Ceea ce am fost nu am uitat. De fapt, eram eu cu alta personalitate ce nu ma definea. Nu mai pot sa fiu ce vor altii, trebuie sa traiesc exact cum imi doresc eu. Asa ca, o sa las deoparte lacrimile si sensibilitatea pentru a redeveni puternica si increzatoare. Stiu ca pot, de accea astern aici aceste ganduri. Stiu ca si vreau, altfel nu as gandi asa. Si mai stiu ca voi rani multe persoane prin aceasta hotarare, dar prefer sa nu mai iert greseli imperdonabile si dezamagiri cruciale. Prefer sa adun tot ceea ce mi se potriveste si sa fac alegerea corecta care imi va schimba viitorul la un moment dat.

     Pana atunci, ceea ce gandesc acum nu mai sunt doar la stadiul de mentalitate, devin fapte din ce in ce mai plauzibile cu fiecare cuvant ce-l scriu acum. Atat pot sa spun: cum ne asternem asa dormim. Mai bine sa gandim inainte sa ne asternem, pentru a dormi asa cum vrem. Aaa...si inca ceva. Cu totii meritam ceva mai bun, mereu va fi asa, indiferent de situatie!  Chiar daca voi fi judecata, indiferenta imi va fi aliata principala. Atat!

Uneori...

     Uneori, este foarte bine să vezi în ceaţă totul. Este bine să omiţi ce este important şi să îţi vezi de cele mai neimportante lucruri.

     Uneori, este bine atât cât este. Uneori, este foarte bine să te dai deoparte de totul din jur și să uiți totul. Să ai grijă doar de tine și atât. Uneori, doar uneori.

     Cei care visează la imposibil, nu-i condamn, nici nu-i admir. Limita sorţii o atingem numai când vrem, iar atunci când ni se dă, nu dăm importanță. Fie rău, fie bine, noi uităm să existăm. Iertăm, uităm, greşim, plângem, zâmbim, trăim...

     Dar, ce ne facem cu acea clipă, care nu conteneşte a ne oferi imposibila dorinţă trupească. Atunci vrem să atingem apogeul timpului prin straruință. Sacadaţi într-un moment de frică, acţionăm impulsati de dorinţă. Regretul apare prea tarziua, iar readucerea minţii la realitate devine mult prea tardivă. Nu contenim să cugetăm la ce a fost şi la ce am făcut. Nu contenim să retrăim acea clipă.

     Uneori, ne dorim să stăpânească demonii sufletul nostru, dar dimineaţa ne trezim cu gândul la divinitate. Uneori, regretăm trecutul, însă prezentul îl face să aibă rost. Uneori...doar existăm.

Aparențele înșală!

     Oamenii sunt greu de mulțumit, indiferent de situație. Oamenii sunt dificili, irascibili și alte calități mai greu de definit. Nu e ușor să trăiești înconjurat de oameni. Ai vrea să ai acel loc al tău, să domini teritoriul și să deții supremația. Ei bine, asta e greu de realizat. Pentru că, intr-o zi te trezești că vrei să ai pe cineva lângă tine cu care să bei cafeaua de dimineață, cu care sa vorbești tot felul de prostii și tâmpenii, cu care să te uiți la un film horror sau un meci și alte chestii pe care te-ai săturat să le faci de unul singur. Da, e ok să stai o perioadă liniștit și ferit de fiarele din jurul tău, insă nu este tocmai potrivit ființei umane.

     Omul niciodată nu este pe deplin impăcat cu gândul că le are pe toate. Vrea mai mult și mai mult. Ajunge să le aibă, dar cu cine să le împărtășească? Ehh, atunci devine complicată situația.

     Uneori, nu ne dăm seama că avem pe cineva care ne susține necondiționat și care vrea în schimb doar puțina afecțiune. Nu ne dăm seama ca dăm cu piciorul la cele mai mari șanse pe care ni le poate oferi viața. Temelia unei aventuri începe repede, dar se și destramă mai repede. Pe când, temelia unei relații serioase si sincere, se construiește greu, se menține din ce în ce mai greu și se transformă in familie foarte greu. 

     Dar, ce ne facem atunci când avem totul, din punct de vedere material și sentimental, iar dintr-o dată, totul ni se scurge printre degete? Ne punem tot felul de întrebări și tot încercăm să vedem unde am greșit de totul s-a ruinat in halul ăsta. Aici apare și mentalitatea unui om matur, însă nu foarte copt la minte. Devine din ce în ce mai neunoscătoare această lume pe care credeam că o cunoaștem foarte bine.

     Apoi, vedem că am avut incredere în cine nu trebuia, de fapt. Că am oferit cele mai importante clipe și nu numai, cuiva căruia nu merita nici măcar o privire. Gândim în ansamblu apoi fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare detaliu. Prea târziu, răul a fost făcut cu atâta meticulozitate și am fost duși de nas în cel mai mare stil.

     Ne întrebăm, oare am meritat să ni se întâmple asta? Oare ce am făcut rău ca să merităm asta? Ei bine, nu putem să răspundem la astfel de întrebări, insă putem să reținem esențialul: niciodată nu trebuie să ne incredem în persoanele de lângă noi fără a avea maximă încredere, iar atunci când avem, să fim atenți să nu se vadă acest lucru, întrucât se poate profita la maxim de noi din cauza asta.

     Așadar, viața este plină de surprize, mai mult neplăcute uneori. Tot ce contează este să avem încredere mai intâi în noi, apoi în restul lumii. Nu se știe niciodată când ”ne putem fura căciula” unul altuia, fără să ne dăm seama.

Controverse asupra ”Fă-ului” românesc

     Încă de la început, să fie clar pentru toată lumea: trăim intr-o țară liberă, iar dacă mă criticați, nu aveți decât!

     Bun, să explic de ce scriu despre acest apelativ ”fă”, iar dacă unele persoane se simt, nu e problema mea. A început cu binecunoscutul premier al țării noastre. Cum vizitează el mândru plaiurile românești cu toată turma, s-a ivit să-i scape o perlă mai mare ca a celor de la bacalaureat. Chiar dacă a negat, ”fa-ul” s-a auzit clar si respicat. Bine, ura mea și faptul că sunt rasistă a început de mult timp. Și că tot veni vorba, Florin Salam poate să rămână și mut :)))). Hai că sunt rea, nu? Muhahahaha....
     Să mergem mai departe... ”Fă” de la ce vine mai exact? Păi, zic să consultăm Tatăl Dex:

• ”fa! interj. (pop.) termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin”.

     Ca să dau mai multe exemple, în autobuz aud zilnic astfel de apelative. Și mi s-a cam luat. Chiar dacă sunt judecată că fac astfel de afirmații, nu cred ca sunt singura care are punctul ăsta de vedere. Pentru că nu mai suport societatea în care trăim. Chiar mă găndeam zilele astea unde am ajuns cu găndirea asta de 2 bani.
     Oameni buni, dacă vreți schimbări în politică, ce-ar fi să vă schimbați și voi? Sincer, dacă oamenii nu se schimbă, atunci conducerea cum să fie altfel?
     Iar subiectul ”fă” ne denigrează și mai rău. Auzeam cum că există și o scuză la acest apelativ. Ei bine, nu există scuze pentru nimic. Suntem ce vrem să fim, nu ce vor restul. Așa ca, luați aminte și revizuiți-vă comportamentul, inainte să dați comentarii absurde.

     Nu vreau să mă judecați, vreu să acordați câteva minute rațiunii și să vă gândiți cum ar fi mai bine pentru voi, nu pentru ceilalți.

PUBLICITATE, VĂ ROG!

     Sunt chiar în momentul în care trebuie să iau o pauză. De la tot. Să nu mai am parte de absolut nimic şi, mai ales, de nimeni. Aş vrea să stau pur şi simplu şi să privesc cum trec anii pe lângă mine.Cum se tot agită toţi ca să aibă tot ce e mai bun. 

     Tot ce îmi trebuie acum este o mare pauză de publicitate. Dar, acea pauză de care nu te plictiseşti. Acea pauză care îţi place. Serios acum, chiar am nevoie de odihnă psihică. Am obosit să tot încerc să tot încerc şi să nu reuşesc. Am obosit să tot plâng. Am obosit să nu mă asculte nimeni.

     Nu am mereu dreptate, însă de multe ori îmi doresc măcar sa fiu ascultată. Viaţa este dură cu mine. Şi chiar o merit. Am înţeles că nu voi plăti niciodată îndeajuns pentru tot răul făcut odinioară. De asta sunt sigură. Cu toate astea, vreau o pauză de care să profit şi în care sa nu fiu deranjată. Minuni nu mai există pe pământ. Sunt doar oameni ce par a fi semeni. Cu toţii ne dorim răul unul altuia. Nu vom fi niciodată pe aceleaşi unde. 

     Strig după ajutor!!! Strig îndurerată după milă... Vreau să am parte de fericire si iubire. Atât! Dacă nu. adio! Dacă nu am aceste două lucruri esenţiale, pentru ce să mai lupt? Aşadar, o să iau o pauză mai lungă. Mai mult pentru a-mi da seama dacă mai merit ceva bun...

Ceva nesemnificativ pentru unii, dar important pentru mine!

Clipe sporadice

     Astăzi am hotărât, eu împreună cu conştiinţa mea, să rătăcesc prin oraş, de la un capăt la altul. Pur şi simplu. Fără motiv. Şi am făcut-o. Aveam nevoie să ies din rutină şi să mă delectez cu privirile oamenilor de afară. 

     Am dat peste oameni trişti, cu privirile în pământ, oameni fericiţi şi chiar bătrâni grăbiţi să treacă strada, fără să mai aştepte culoarea verde a semaforului. Parcurile sunt pline de îndrăgostiţi, oameni obişnuiţi, dar şi de golani ce chiulesc de la ore. Oameni şi oameni. Mă dau la o parte din calea lor şi prefer să stau pe o bancă, izolată şi să beau o cafea, cu lapte, ca de obicei. Cofeina îşi face efectul fără să aştept prea mult iar gândurile mă trezesc în bătaia puternică a vântului ce se luptă cu soarele.  Stau chiar în faţa razelor de soare ce încearcă să-mi încălzească trupul şi sufletul, însă aceste săgeţi otrăvitoare nu fac altceva decât să-mi facă rănile deja deschise să sângereze şi mai mult. 

     Melodiile ce-mi răsună în urechi îmi aduc aminte de câte o perioadă în care fie eram fericită, bine dispusă, chiar şi împlinită, fie tristă. Încerc să inţeleg care perioadă era mai prielnică pentru mine.Cea care în fiecare zi întâlneam oameni noi sau cea de acum, când mă confrunt cu aceleaşi persoane zi de zi, şi preferând să mă izolez de tot? Aceleaşi feţe obosite, pline de ură şi indiferenţă. Observ că natura moartă din jurul meu se contopeşte cu adevărata mea existenţă.

     Văd cum doi liceeni îndrăgostiţi se călăresc pe o bancă, alţii se bat cu zăpada murdară ce nu a fost îndepărtată din parc, alţii se sărută pasional. În timp ce îi privesc, îmi răsare zâmbetul be buze. Mă gândesc că unii oameni chiar sunt amuzanţi, iar atunci când eşti trist apar unii de genul şi te fac să râzi puţin. 

     În negura gândurilor mele, chiar şi a vieţii, găsesc o cale de ieşire din cumulul de tristeţi şi mă îmbăt cu suferinţă. E greu de înţeles şi de creat o idee asupra a ceea ce trăiesc, însă eu stagnez. Nu vreau să fac un pas înainte, nici înapoi. Sunt sigură că acest lucru îmi va afecta existenţa şi viaţa în sine, dar oare ce cost au toate astea? Cât trebuie să plătim pentru a trăi?

     Până la urmă, scrisul mi-a rămas singurl lucru ce îl mai pot face. Nu voi înceta să fac asta, niciodată. Cu sens sau fără, voi scrie des şi sincer.

Rememorari tardive

      Nemultumiri substantiale ce imi apasa greu sufletul ratacit printre cuvinte memoriale.Condamnabil si lipsit de deontologie, urmez cu grija si indulgenta pasii purtatori de noroi. Cu alte cuvinte, doresc sa risipesc un val de suspiciune care este fructul stangaciei mele, nefiindu-i imputabil nimanui.

     Constructia omenirii e din ce in ce mai departe de adevarul incontestabil al realitatii. Cern mereu cuvinte fara sens si logice doar in perspectiva mintii mele. Obosita, de altfel, insa mereu gata sa atace. Razboil dintre doua inimi ce se destrama la fiecare gram de fericire este din ce in ce mai aprig. Nu exista acea cale de iesire, intrucat este constrans de memorii subordonate de trecutul crutator.

     Psihicul alege sa minta si lasa locul sentimentelor. Acelea care se tot intetesc la fiecare privire si atingere. Creez memorii ce nu mai pot fi in intelese, nici cel mai mare filosof nu le-ar putea intelege. Nici macar eu nu sunt in stare sa o mai fac. Coexist cu natura ce se destrama pe zi ce trece. Sunt in stadiul de a rememora tot trecutl si de a evita prezentul. 

     Totusi, viitorul este cel care ma preocupa. Pre tarziu, as spune. De ce? Pentru ca am uitat sa traiesc clipa si sa fiu om. Sunt ceea ce nu vreau. Asta nu pentru mult timp. Oare? Asa vreau sa cred si asa vreau sa fie!

Aceasta diferenta graduala determina si constructia mea ca om. Afirm toate acestea cu sinceritatea unui om matur, trecut de perioada pubertatii si fiind pus in fata unor situatii premeditate, dar neintelese. 

     Dar, pentru a incheia ceea ce nu mi-as dori sa se transfoerme intr-o polemica pe care n-o agresez catusi de putin, cine cauta rigoarea absoluta, s-o caute in logica simbolica, nu in campul stiintelor omului, nu in psihanaliza aplicata. Cui nu-i convine, n-am ce-i face...

Imprevizibilul ce duce spre nicaieri

     Viata, de altfel a tuturor, nu este ceva sigur. Este precum o melodie noua careia nu ii sti versurile, ritmul. Este precum o bomboana careia nu ii sti gustul. Insa, ea merita incercata, traita, rezervata. Miscarile continue ce ne imobilizeaza mintea si sufletul sunt imprevizibile. Niciodata nu ne confruntam cu ceea ce vrem. Neasteptatul apare atunci cand gustul vetii pare placut. Evidenta vietii este dusa catre culmile necunoscutului. 

     Nimic nu este bun daca nu este si rau. Ajungem sa constientizam perfectiunea, insa nu o ajungem. Toate actiunele noastre controlate, chiar si necontrolate ne fac a fi ai nimanui. Suntem nimic in fata tuturor, chiar si a noastra. Mereu ne dorim altceva. Ne dorim noul in vietile noastre murdare, patate de pacate. Suntem mici, insa ne dorim sa ajungem mari. Dumnezeu ne este alaturi, insa noi nu acceptam asta.

     Fiecare dintre noi isi doreste sa atinga punctul culminant de care sa se lege intreaga noastra existenta umana. Lumea inconjuratoare ni se pare diferita, rea si buna. Noi unde ne incadram? Oare vom ajunge undeva cu aspiratiile noastre inutile, uneori? Trebuie, insa drumul este foarte lung, foarte greu si presarat cu griji, nevoi si neputinta.

     La tot pasul apare imprevizibilul ce ne da inapoi. Trebuie sa luptam, sa stim cum sa castigam. Lumea a fost facuta cu un scop. Noi poate inca nu l-am descoperit. Nu este prea tarziu. Niciodata nu este tarziu pentru a continua lupta contra timpului. Luptam chiar si impotriva noastra. Suntem mereu in contradictie cu ceea ce vedem, cu ceea ce ne dorim.

     Atingerea suprematiei duce catre o declinare in suflet. Duce catre mici esecuri ce le consideram dezastre. Niciodata nu suntem multumiti de ceea ce suntem, ceea ce devenim. Vrem mai mult si mai mult. Vrem imposibilul. Involuntar, ne facem rau chiar noua insine. Ceilalti asista da distrugerea noastra psihica. Mentalitatea se schima de la ceas la ceas. Ajungem fiinte cersetoare de viata. Vrem sa traim, insa nu stim cum. Vrem sa fim simpli oameni, dar cu aspiratii marete. Vrem totul sau nimic. Se ajunge la imposibil, chiar daca nu acceptam asta. Partea buna este ca inca traim.

Unele lucruri nu se schimba niciodata

     Gesturi, obiceiuri, oameni...

      Mereu privim spre viitor, insa niciodata nu de dezmintem de trecut. Ramanem intotdeauna cu un pas inapoi. Suntem mereu focalizati pe ceea ce ni s-a intamplat, mai putin pe ceea ce ni se va intampla. 

     Se spune ca oamenii se schimba o data cu trecerea timpului. Ma intreb, oare cat timp trebuie sa treaca pentru a uita de fapt cine suntem? Nu ne putem uita identitatea, nu putem uita de unde am plecat, nu putem uita oamenii cu care facem cunostinta, chiar daca nu o sa-i mai vedem niciodata.

     Soarta sau Destin? Diferente exista, insa nu le putem vedea. Sunt notiuni diferite, dar le putem, totusi, distinge. Noi ne schimbam, insa aceste doua notiuni coexista in acelasi timp cu existenta noastra. Lumea ne schimba. Noi, in sinea noastra suntem ceea ce am hotarat sa fim si ceea ce am fost sortiti sa fim.

E mica lumea, insa noi o putem parcurge pe toata. Prin ganduri, prin fapte.  Ne intalnim cu oameni diferiti, dar si asemenea noua. Nu-i putem gasi pe aceia pe placul nostru niciodata. Este chiar inutil sa cautam. 

     Lucrurile ce ni se intampla sunt diferite intotdeauna prin esenta si impactul lor. Nu putem schimba o soarta deja stabilita, un destin deja creat. Noi insine nu ne putem schimba. Obiceiurile ne raman drept forme de recunoastere in societate. 

     Daca acel lucru pe care uneori il consideram inutil atat noi, cat si cei din jurul nostru este cel care lipseste pentru a avea ceea ce cautam o viata intreaga, atunci ar trebui sa nu-l ignoram, sa nu-l dam la o parte. 

     Niciodata nu vom ajunge la un consens. Totul difera, insa nimic nu se schimba.

Un an...şi o zi

     Abia astăzi am realizat că ieri s-a împlinit un an de zile de când am început să scriu pe acest blog. Mă uitam pur şi simplu la arhivă, apoi mi-am dat seama că a trecut un an. Wow!!! Un an! 

     Pot spune că am crescut foarte mult în ceea ce priveşte felul în care scriam la început şi cum scriu acum. Am avut parte de multe satisfacţii din partea blogosferei. 

     Am reuşit să mă ţin de treabă şi să nu-mi ascund niciodată sentimentele şi părerile. Am scris cu sufletul, am scris sincer, am scris de bine, am scris de rău, am condamnat, am lăudat, am apreciat, am publicat exact ce am vrut. Sunt mândră de munca depusă în acest an de zile, 146 de postări.. 

     Mi-am făcut prieteni minunaţi prin intermediul blogului. Am câştigat premii, concursuri. Am arătat exact cum sunt, fără perdea. Nu am obligat niciodată pe nimeni să-mi citească ceea ce scriu, însă numărul zilnic de vizitatori unici (destul de mare) mereu m-a bucurat. 

     Voi scrie în continuare cu aceeaşi plăcere, aceeaşi bucurie, dar şi cu aceeaşi ură. Mă înclin în faţa celor care îşi răpesc din timp pentru a-şi arunca o privire asupra muncii mele. Mă înclin în faţa celor care au apreciat cu adevărat că nu este o muncă uşoară să menţii un blog. Mă înclin în faţa voastră, a prietenilor mei,  cei care m-aţi încurajat şi ajutat să nu mă opresc din scris. Am băut împreună, am fumat, am râs, am plâns. Cu siguranţă nu mă voi opri aici.

     În final, vreau doar să mulţumesc tuturor celor care îmi citesc blogul şi îşi dau cu părerea asupra articolelor. "Fără Resentimente" înseamnă foarte mult pentru mine. Nu voi înceta să scriu, să fiţi siguri!

Timp pierdut...sau nu

     Orice clipă reprezintă frânturi din viaţă. Viaţa ne aduce în faţa unor clipe de neevitat. Abstract. Timpul ne presează, dar ce-ar fi să ajungem să-l presăm noi?! E evident că nu e criza de bani, ci de timp.
     Petrecem mult timp gândindu-ne ce am putea face. Răspunsul nu îl găsim în cărţi sau în filme. Răspunsul este în noi. Trebuie ca fiecare secundă să fie gândită, să ne punem în faţa faptului împlinit. Nu contează dacă dăm de uşi închise, nu trebuie să pierdem timpul.
     Viaţa este scurtă. OK. Dar nu ar fii mai bine să ne umplem viaţa cu multe gânduri împlinite?
     Cred că ar trebui să muncim mai mult şi nu mă refer la muncă fizică. Ar trebui să ne gândim mai mult la noi ca persoane, care până la urmă ne-am născut cu un scop.
     Chiar dacă pare clişeu ce am scris nu vreau să-mi mai irosesc timpul stând degeaba.

Crăciun Fericit!

     Cu siguranţă vor curge mesajele şi urarile cu ocazia acestei sărbători. Astfel, m-am gândit să vă urez şi eu toate cele bune, multă sănătate şi tot ce vă doriţi. Sper că Moşul a fost mai darnic anul acesta. Sărbători fericite!

EMOtions

     Nu sunt o fire constantă în sentimente. Azi te plac, mâine te văd ca pe un duşman. Sunt mai rău ca vremea când se schimbă. Atunci când este cald, eu sunt rece. Când este frig, eu sunt de gheaţă. Nu pot să fiu acea fată bună care îţi oferă numai clipe de vis. Este imposibil pentru mine să fiu bună. Cel mai rău este faptul că îmi dezamăgesc prietenii, dar dacă ajung să mă cunoască îndeajuns de bine îşi vor da seama că nu au ce să-mi reproşeze. Pe scurt, nu's făcută să fiu aşa cum vor alţii. Mie îmi place de mine, de ceea ce pot şi vreau să fac. În ultimul timp, am tot avut impresia că toată lumea aşteaptă de la mine numai fapte bune, recunoştinţă şi ajutor. Nu sunt mama Omida să le ştiu/fac pe toate. Sunt un simplu om cu dorinţe şi aspiraţii, care are curajul  îndeajuns de mare pentru a păşi într-o lume nebună ce critică orice/pe oricine, la orice pas.

Sistem defect

     M-am convins încă o dată că în România nu se poate face nimic dacă nu ai pile, bani şi foarte mult tupeu. Ce nu înţeleg însă este de ce se bazează ţara asta pe aceste criterii, deşi se vede clar că oricum nu este bine. Nu ştiu dacă vreodată vom ajunge să fim mândri că facem parte din U.E. ca să nu mai zic doar din România. E clar că oamenii cum îi înveţi aşa te reprezintă. Toţi s-au învăţat să dea mită, iar ce este mai grav este că s-au învăţat să ceară de la obraz bani ca să te rezolve într-o problemă. E păcat de oamenii care se străduiesc atât de mult pentru câţiva lei, pe care apoi îi vor da pentru serviciile care, teoretic, ar trebui să fie gratuite. Până la urmă într-un contract nu scrie că trebuie să dai sau să primeşti bani în schimbul a ceea ce trebuie să faci/ primeşti . Mie îmi sunt neclare aceste probleme în care societatea românească se înfundă pe zi ce trece mai rău.

Întrebare întrebătoare

     Hoinărind pe Facebook am dat de imaginea aceasta ditribuita de un prieten. Normal că mi-a atras atenţia. Este de neevitat ochilor mei, întrucât dau dreptate intru' totul acestor cuvinte. Sincer, chiar mă văd pe mine spunând aceste vorbe. Nu sunt genul să stau la cratiţă, nu vreau să fiu cea care face totul în casă, vreau să fac totul în 2. Dar, dacă ar gândi toţi bărbaţii la fel ca cel din imagine, cu siguranţă ar fi mai puţine divorţuri, cred eu. Sunt de părere că o femeie ar trebui considerată femeie toată viaţa, nu o "servitoare". M-am gândit ca atunci când voi fi cerută în căsătorie să apelez la aceste cuvinte şi chiar sunt curioasă ce răspuns voi primi. :-P

Which way?

     Dacă cineva m-ar pune să aleg un drum dintre acestea 3, cu siguranţă nu aş putea alege hotărâtă. Şi asta pentru că:

       - în viitor - nu am nicio şansă, nu vreau să ştiu unde voi ajunge. Vreau doar să trăiesc şi să vină totul pe neaşteptate, chiar dacă uneori mai umblu şi eu la soarta care nu prea îmi este alături. Viitorul mi-l văd undeva foarte departe şi neclar. În momentul de faţă nu sper la un viitor strălucit, date fiind condiţiile în care trăim. Să mai existe şi speranţa că mâine va fi mai bine? Sper.

         - în trecut - m-aş întoarce mereu. Dar nu pentru că aş vrea să schimb ceva ce nu mi-a reuşit. Doar pentru simplul fapt că au fost câteva momente petrecute alături de persoane dragi mie şi aş vrea să mai trăiesc acele momente la nesfârşit. Trecutul nu este acea perioadă pe care o regret, din contră, dacă nu aveam trecutul atât de "zbuciumat" astăzi sigur nu aveam acelaşi comportament. Eram cu siguranţă alt om. Nu am un trecut atât de urât, dar cel care e m-a ajutat să ajung să trăiesc acum alături de persoane la care nu aş renunţa niciodată.

        - prezentul - deşi îmi doresc să fie într-o altă societate, rămân doar cu voinţa şi cu visele. Urăsc acest prezent mizerabil. Oamenilor, treziţi-vă şi daţi-ne exact ce căutăm! Acea linişte şi siguranţă pe care o dorim atât de mult încât suntem în stare să renunţăm la tot ce avem, chiar şi la propria viaţă. Măcar să ne fie bine aşa. Pentru mine prezentul nu are niciun sens, îl trăiesc aşa cum este. Dacă trebuie să îndur atâtea pentru a avea tot ce îmi doresc, sunt dispusă să merg mai departe. Dar îmi garantează mie cineva că prezentul merită trăit? Iar după cum se poate observa, prezentul staţionează.

Ca o concluzie: Viitorul meu e cu faţa spre trecut!